Ştiinţa de a vindeca prin artă

Un experiment unic la noi: „Terapia prin teatru ca spectacol”. Căruia i s-a adăugat terapia prin pictură, ambiţioasă încercare de a-i ajuta pe cei aflaţi în suferinţă să depăşească falia care le-a marcat existenţa, să se exprime şi să se regăsească.

La început, a fost un spectacol. Piesa lui Maxim Gorki, „Azilul de noapte”, jucată pe senele teatrelor Tony Bulandra din Târgovişte şi Ion Creangă din Bucureşti de câţiva pacienţi ai Centrului de neuropsihiatrie din Gura Ocniţei (judeţul Dâmboviţa). Aşa s-a construit cartea Marianei Săvulescu, „Imaginile-Limbajul sufletului”(Editura Academiei Române. 2011).

E greu să pătrunzi resorturile psihologice care au făcut posibilă comunicarea interpreţilor cu eroii cărora le-au dat viaţă. Un lucru este cert: interpreţii  au fost  consideraţi în primul rând fiinţe umane, căutând calea cea mai bună către sine şi către ceilalţi. „Pregătirea spectacolului - îşi aminteşte Mariana Săvulescu -, repetiţiile în sine, au fost pentru actori şedinţe de psihoterapie, care au avut ca efect creşterea stimei de sine şi apariţia conştiinţei valorii personale”. Surprizele nu au întârziat. Pe parcurs, comportamentul pacienţilor-actori s-a modificat. Ei îşi discutau împreună rolurile, îşi analizau modul de interpretare. După cinci ani, atelierul de pictură are un palmares de invidiat: prezenţa în trei expoziţii. 

Astăzi, rezonanţele cromatice de o rară expresi­vitate pe care le dăruiesc pictorii din atelierul de la Gura Ocniţei se află înmănunchiate între coperţile cărţii Marianei Săvulescu, medicul, psihologul şi, mai presus de toate, omul cu suflet mare care, în calitate de director al sanatoriului, a fost spiritul catalizator al acestor experimente.

Eliberare
Sunt mai multe chei specializate de lectură pentru această carte despre care prof. univ. dr Florian Tudose scrie că „este inedită şi va marca un punct de reper în literatura de specialitate, fiind prima oară când suportul analizei este constituit de teoria psihanalitică a lui Carl Gustav Jung.”

Mariana Săvulescu nu se mulţumeşte să-şi consulte pacienţii, ci porneşte, împreună cu ei, în adâncurile gândului rănit. Mihai, Horia, Eva, Victor, Doru şi ştefan nu mai sunt doar pacienţii-pictori ai experimentului de art-terapie. Ei sunt şi rămân, mult după ce am închis cartea, personaje, victime şi deopotrivă eroi, în lupta cu dureroase experienţe de care încearcă să se elibereze pictând. De exemplu pe Mihai, tatăl l-a supus unei educaţii spartane, mama fiind inexistentă în viaţa lui. După câteva eşecuri, cedează  psihic şi este abandonat într-un spital. Este internat la Gura Ocniţei. Publică un volum de versuri şi pictează. Pentru el, pictura este „o ploaie de lacrimi, care colorează oarecum interiorul sufletului meu”. Iar lacrima este „chipul sufletului meu. Eu sunt şi lacrima din exterior şi cea din interior. Este modul în care eu mă văd în interior şi modul în care mă văd faţă de propria mea imagine exterioară.” De aceea, a pictat o „Madonă a apelor”: „Fluviul este format din lacrimile mele. Am numit-o «Madona apelor», de fapt este sufletul meu care plânge.”

Alt exemplu
Îl constituie Eva şi Doru. Nedespărţiţi în faţa şevaletului, ca şi în viaţa de fiecare zi. Pentru ei doi, Eva a pictat o „Nebuloasă”: „Aici sunt şi eu şi Doru. Eu sunt jos şi Doru e sus. Apărăm nebuloasa  ca să nu se sperie lumea de ea. Lumea se sperie de necunoscut. Eu şi Doru apărăm nebuloasa. Noi ajutăm Nebuloasa”. Doru se recunoaşte în „Clovnul”: „Asta e viaţa mea - în Clovnul. Aşa sunt eu. Plâng şi râd.” Îşi vrea chipul ferit de ochii curioşilor: „Viaţa mea este o mască”. Poate de aceea a ales să picteze „ochiul interior, ochiul magic. Am vrut - mărturiseşte Doru - să dau lumii de înţeles, să spun lumii că toţi trebuie să privim lumea cu ochiul magic”.
Dincolo de valoarea sa teroretică şi aplicativă, cartea Marianei Săvulescu este o emoţionantă pledoarie pentru ştiinţa de a descifra, prin artă, limbajul secret al sufletului.