Claymoor – Ecouri mondene (62)

9 decembrie 1882
Sambata ni s-a oferit "Somnambula", una dintre operele cele mai apreciate ale lui Bellini. Domnisoare Frostroom a aparut ca intotdeauna ca o privighetoare in acest dragut cadru muzical. Ea ne-a insirat perlele din siragu-i muzical cu o agilitate incantatoare… as spune mai bine uluitoare. Trilul de lunga respiratie este prelungit la infinit, punctul forte al blondei stele de care, cred ca abuzeaza uneori. Ruga din cel de-al treilea act care este o adevarata bijuterie a fost nu doar bine cantata, ci si bine nuantata de domnisoara Frostroom. De asemenea, aplauzele nu i-au lipsit. Vai! a urmat o deziluzie. Foarte dezagreabila cand i se intampla unui cantaret care promite. Domnul Lazarini este oare intotdeauna bolnav? Daca da, de ce mai canta? Si daca el nu mai canta, lucru curios, nu mai este cel mai sclipitor duce de Mantone din "Rigoletto", nici Edgard din pasionata "Lucie". Cu siguranta, domnul Grecu a jucat foarte prost; are o voce minora, al carei continuu tremolo te calca pe nervi.

Luni seara a avut loc premiera "Africancei". Opera postuma a lui Meyerbeer n-a avut un mare succes. Vina nu este a cantaretilor, nici a orchestrei, ci a celor care vor sa faca precum greierele si care, izbucnesc, umflandu-se. Meyerbeer a pierdut 40 de ani cautand o primadona pentru a crea rolul Africancei si a murit fara s-o gaseasca. "Imi trebuie, spunea el, o femeie, un teatru si o orchestra." Chiar la un an dupa moartea sa, in 1565, 15 aprilie, "Africanca" vazu luminile rampei. Ea era pe afisele maestrului din 1862. Fu o reprezentatie de gala numai pe baza de invitatii. Nu erau decat inalti demnitari ai coroanei, mari functionari si un public ales pe spranceana. Imparateasa Eugenia era in doliu in acea seara in amintirea vechiului ei prieten. Totul se petrecea in vechea sala Le Pelletier. Succesul fu colosal pentru doamna Marie Sass care juca pe Celica, pentru domnul Naudin care era Vasco de Gama si pentru domnul Faure, sublim in rolul lui Nelusco.

Decorul insa a fost un ghiveci. Cand vasul trebuia sa vireze, jumatate din cladire incepea sa tremure, dar acesta este doar un detaliu. Baletul si costumele au fost in schimb ametitoare. In orchestra, printre cei 104 de muzicieni, era si domnul Allard de la conservator si domnul Sivory. Cele 24 de masuri ale celui de-al cincilea act, executat de cele 40 de viori, au fost bisate. Pentru a monta "Africana" directia cheltuise sase sute de mii de franci. Aceasta opera este una dintre cele mai dificile ale lui Meyerbeer in ceea ce priveste executia. Mai intai trebuie o orchestra pe care doar doua orase din lume o au, Viena si Paris. Apoi baletul are o atat de mare parte din lucrare incat a-l indeparta inseamna o amputare nefericita; vin imediat corurile care sunt magnifice si punerea in scena care este ametitoare. In rest nu exista decat trei orase din lumea care-si permit sa joace "Africanca", Paris, Viena si Milano. La noi, cadrul este prea mic pentru o opera atat de colosala. Trebuie sa tai din dreapta si din stanga din "Africanca"; amputata astfel nu se mai poate tine pe picioare. Orchestra, in fata unei asemenea opere, este nula. Corurile sunt derizorii in toate piesele, si mai ales aici, iar punerea in scena este foarte slaba. Cantaretii au facut tot ceea ce-au putut.

Domnisoara Gabi, foarte draguta in rolul brunetei Celica, a pus multa pasiune in joc, iar vocea sa a avut momente bune. Cantecul de leagan din cel de-al doilea act si marele duo din cel de-al patrulea au fost bine cantate. Publicul a recunoscut-o si a aplaudat-o. Restul a fost slab. Nu-mi place domnul Petrovici in rolul lui Vasco de Gama. Il prefer in repertoriul italian. Este un tenor pe care-ti face intotdeauna placere sa-l asculti; dar asta nu-l impiedica sa aiba laturile lui slabe. Cantecul domnului Petrovici se pliaza dificil pe inflexiunile lui mezzo; el are o trasatura puternica pe care nu o poate modula.

Scoala italiana se concentreaza pe efectul sonor, scoala franceza cauta gratia si seminuanta. Astfel tot efectul gratios al frazelor pasionale din duo-ul "Oma Celica", a trecut nesesizat, in timp ce in primul act, in care, in fata unei decizii a tribunalului, Vasco se indigneaza, domnul Petrovici a avut mult succes, gratie marilor straluciri ale vocii sale. Domnul Pogliani a fost eroul serii si al suavei Africance dintr-un naufragiu total. Legenda lui Adamastor a fost executata intr-o maniera stralucitoare; el a jucat si cantat scena sarpelui magistral. Publicul, care la noi este un foarte bun judecator, l-a rechemat de mai multe ori.

Domnisoara Mansour este o Inès foarte stearsa. Nu mai este Rosine a "Barbierului". Intreg finalul celui de-al doilea act, "Adio Vasco", de un efect atat de puternic a fost ratat. Restul a mers in deriva. Au fost cacofonii curioase, asemenea celor din corul episcopilor si din ruga de pe vas. Orchestra a fost neasteptat de proasta. Domnul Bimboni nadusea sub o ploaie de transpiratie, lovindu-si arcusul cu mainile si picioarele. Parc-ar fi vrut sa lanseze pe o mare imensa o corabie mica. Navigatorul poate fi cel mai bun din lume, asta nu ar impiedica barca sa se scufunde. Imprundenta este a celor care lanseaza o nava de un calibru atat mic pe un ocean tumultuos ca "Africanca". Strigatul de gratie au fost cele 24 de masuri impinse de cele 8 sau 10 viori ale orchestrei, pentru care publicul nu a vrut sa-si miste mainile sa salveze piesa.

Cortina a cazut in ciuda numeroaselor taieturi din partitura peste un esec, trebuie s-o spunem. Dar acest esec este rascumparat de succesele care l-au precedat, succese serioase pe care publicul nu le poate uita.

Cultura esecului
In istoria mare nu apar decat victoriile, esecurile fiind plasate cel mult la subsol. Si totusi, jurnalistii vorbesc, nu doar azi, cu precadere despre nereusite, despre greseli, despre catastrofe... Sa fie acestia atasati ideii paradoxale de celebrare a erorilor?
Traim o perioada in care exersarea spiritului critic este act si fapt cotidian, in care, in ciuda inevitabilei defazari permanente, lucrurile, lumea, realitatea se schimba in fiecare zi, iar esecurile se multiplica exponential.
Va imaginati cate texte neinspirate se scriu si apar zilnic? Sau cate spectacole dramatice, lirice sunt veritabile fiasco? Fara indoiala mult mai multe decat in 1882, in epoca lui Claymoor. Ma indoiesc ca vom reusi sa conservam in memorie aceste forme imperfecte, dar vii si firesti. Imi vin in minte cateva cuvinte ale unui poet canadian, Leonard Cohen, "There is a crack in everything, that’s how the light gets in", care parafrazate romaneste ar putea suna astfel: Slabiciunile si esecurile ne transforma in oameni si tot acestea ne aduc intelepciunea. (Lucian Pricop)

●Traducere din limba franceza de Lucian Pricop
●Continuare in numarul viitor