Claymoor: "Lucreţia Borgia", opera interzisă

In plin Belle Époque, Misu Vacaresco publica in L’Indépendance Roumaine o rubrica pe care o semneaza: Claymoor. Indiscret, histrion si, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al Romaniei mondene de sfarsit de secol romantic a fost un personaj care se identifica astfel cu lumea salonarda pe care o descrie.

24 noiembrie 1882
Opera a prezentat luni seara "Lucretia Borgia", una dintre cele mai frumoase lucrari ale lui Donizetti. La teatru ca in viata, totul nu este decat bine si rau si operele au destinul lor. "Habent sua fata", in timp ce Lucia de Lamermoor facea rapid turneul sau in lume in mijlocul aplauzelor si al onorurilor, "Lucretia" nu este crutata de piedici. Aceasta opera a avut premiera in 1846 la Scala din Milano. A fost aproape un esec. A doua zi, Donizetti scria unuia dintre prietenii sai: "Ieri, s-a jucat «Lucretia Borgia» dupa drama lui V. Hugo. Succesul n-a fost mare pentru public, dar pentru mine a fost. Simt ca am reusit sa depasesc dificultatile cele mai mari exact cum mi-am propus. Este o lucrare care iese din linia subiectelor obisnuite care trec de la simplu la patetic, de la patetic la bucurie, de la bucurie la groaza.

A pastra o atat de mare varietate de caractere, unitatea de conceptie si de stil nu era deloc o treaba usoara si pentru mine rezultatul nu este indoielnic. Publicul care nu a gasit in muzica «cabalette»-le banale, care n-a vazut drama in situatii obisnuite, nu a inteles. N-a indraznit nici sa aplaude, nici sa fluiere; apoi interpretarea a fost mediocra, chiar proasta. Nu stiu ce vor spune ziarele, dar pentru mine Lucretia nu cedeaza in fata lucrarilor aplaudate. Jurnalele nu au putut sa zica nimic pentru ca reprezentarile Lucretiei a fost, dupa cea de-a treia reprezentare, brusc oprite de cenzura in toate orasele Italiei. Interzicerea nu a fost ridicata decat cativa ani mai tarziu de printul Metternich, la trecerea sa prin Toscana care avea un duce, un print din casa de Habsbourg.

Intr-o seara, la Pergola, s-a dat, in onoarea sa, o reprezentatie a «Lucretiei». El a gasit opera admirabila si a intrebat de ce nu se jucase inca la Viena.
– Monsieur, piesa este interzisa, i s-a suflat la ureche.
– Si pentru ce ma rog? a strigat printul care nu vazuse nimic blamabil nici in text, nici in muzica.
– Dar, se balbai interlocutorul, pentru motive de familie.
Domnul Metternich nu intelegea.
– Excelenta voastra stie foarte bine a cui fiica era Lucretia. Ea cunostea de asemenea conduita fratelui sau. in sfarsit paternitatea sa este dintre cele mai neplacute.
– O asemenea muzica face totul uitat, a spus printul ridicand din umeri. si a ordonat ca piesa sa fie jucata in toate teatrele imperiului.

Roma a ramas inchisa. Se juca «Lucretia» sub o mie de nume diferite. Cand era Astorga, cand Giovana, cand o alta eroina necunoscuta care avea destula complezenta pentru a ascunde reputatia fiicei lui Alexandru al VI-lea.
In Franta, «Lucretia» a fost lung timp interzisa nu prin cenzura, ci prin decizia autorului. Domnul V. Hugo nu voia sa fie cantata. Doar in 1852 poezia s-a lasat infranta de muzica. La Paris, la Barbieri, domnisoarele Idda Bertrand, Graziani si Fortini au creat principalele roluri. Mai tarziu, doamna Penco, Alboni, Mario si Giraldoni au facut sa alerge o intreaga lume spre sala Ventadour."

In aceasta seara pe afis sunt trecute numele doamnelor Gabi si Preziosi si ale domnilor Petrovici si Pinto. Iata atractiile! Doamna Gabi avea o grea sarcina de realizat. Nu avea doar de cantat, trebuie de asemenea sa joace. in rolul Lucretiei Borgia era o intreaga drama, si cea mai are dificultate este de a sti sa te tii in nota corecta. Fiica papei Alexandru al VI-lea nu este o prostituata, nici o vulgara otravitoare. Mare dama, ducesa, ea facea sa tremure cei patru soti, toate capetele incoronate prin energia sa; i-a subjugat prin frumusetea sa. Doamna Gabi are o voce care prinde notele inalte, insa mai slaba si mai putin echilibrata in registrul vocal mediu. Este o soprana bine dotata, cu o voce complexa careia nu-i lipsesc nici amploarea, nici ornamentele. Este una dintre acele voci de mare efect ale scolii italiene.

In joc, doamna Gabi are multa impetuozitate in miscari. Joaca cu ochii, cu capul, cu gatul, cu bratele si cu tot corpul. Este prea mult. Frumoasa cum este, ar fi mai bine sa fie mai putin vivace. In primul act a fost un pic cam slaba, dar si-a luat magistral revansa in al doilea, in scena cu ducele si in final; in actul al treilea a fost superba. Nemuritoarea romanta "Modi a modi" a fost cantata magnific. Doamna Gabi a pus atat de multa pasiune in aceasta ruga, ca un frison a strabatut toata sala; publicul a aclamat-o.

Doamna Preziosi este un Mafio Orsine foarte indraznet. Joaca travestiul intr-o maniera admirabila; este un frumos tanar elegant. Vocea sa frumoasa de mezzo-soprana este puternica si foarte intinsa. Domnul Petrovici a jucat Genaro ca un artist superior. A spus cu o tandrete distinsa cavatina "pescatore" care este ca o briza inaintea unui uragan. in trioul otravirii, el a cantat cu un sentiment atat de profund invocarea mamei sale ca publicul a izbucnit in aplauze. Scena mortii este bine simtita – este un cantec de lebada. Am remarcat totusi un pic de oboseala in vocea domnului Petrovici. De doua saptamani nu face decat sa cante. Ceea ce ma uimeste este ca el poate ajunge la capatul misiunii fara a fi strivit de boala. Ar fi o mare injustitie sa refuzi partea de elogii domnului Pinto care a compus si cantat rolul ducelui Farnèse exceptional. Un Farnèse salbatic, feroce, un ticalos de elita. A atacat foarte bine aria in actul al doilea si, in marea scena in care se confrunta cu Genaro, este magnific.

In sala erau cateva locuri libere. Damele sunt precum hermina; le este teama sa nu-si pateze blanurile lor albe in sanie.

"Tinuta este reflexul unor insusiri morale"
Moda este pentru o parte insemnata a cunoscutilor nostri preocuparea zilnica, animata de dorinta de a imita modele, fie ele/ei de profesie, fie ele/ei de altitudine culturala.
In teoriile circulate de cartile de instructie vestimentara ale ultimului deceniu din veacul al XIX-lea, tinuta apare drept "reflexul unor insusiri morale" si al "intuitiunei proprii".
Lectorilor vremii li se cere imperativ sa-si evalueze vestimentatia pentru a nu cadea intr-o tentatie vicleana, aceea a luxului: "Am auzit pe multi plangandu-se contra luxului celui mare ce-l dezvolta societatea romaneasca cu ocaziunea petrecerilor. Plangerea e dreapta si gresala aceasta sociala trebuie combatuta in tot modul.

Societatea inteligenta romaneasca se compune din clasa asa numita a functionarilor care pentru existenta lor de toate zilele sunt avizati numai la bietul salariu anual si daca domnul sau doamna casei fac lux, salariul nu numai ca trece dar nici nu ajunge". O incercare greu de depasit, dat fiind faptul ca e in firea lucrurilor ca dorinta imitatiei vestimentare sa se instaleze in cel cu venituri modeste, iar cel de imitat sa fie persoana avuta, careia luxul sa-i fie la indemana. Si totusi exista solutii, cel putin dupa autorul Manualului de buna-cuviinta, de la 1890, domnul M. Strajanu: "Trebuie luat odata inceputul la introducerea simplicitatei, trebuie eschis luxul ruinator. Inceputul in acest respect trebuie sa-l faca avutii, caci omenirea s-a indatinat a-i considera pe acestia ca datatori de ton nu numai in societate ci si in alte lucruri".

Este o recomandare corecta, careia i-as raspunde in numele contemporanilor mei, ajutandu-ma de o vorba aruncata in acelasi secol de Schopenhauer: "Inteleptii tuturor timpurilor au dat aceleasi povete iar nebunii au raspuns intotdeauna cu fapte contrarii". (Lucian Pricop)

● Traducere din limba franceza de Lucian Pricop
● Continuare in numarul viitor