Îi detestam pe jandarmii care făceau abuz de putere

Am iesit pentru prima data in Piata Universitatii pe 19 ianuarie. De atunci merg acolo in fiecare zi. La inceput am fost surprinsa de numarul mare de protestatari si de scandarile diferite. Dar nu mi-a luat mult sa inteleg ca toate transmiteau un mesaj comun: o schimbare profunda a clasei politice romanesti. Am inceput sa-i cunosc in fiecare zi pe tot mai multi dintre oamenii care au iesit in Piata pentru ca nu se simt reprezentati, pentru ca s-au saturat de un stat abuziv care nu isi respecta cetatenii si pentru ca nu vor sub nici o forma sa renunte la democratie.

Piata Universitatii s-a transformat intr-un spatiu in care oamenii isi exprima liber nemultumirea fata de ruptura existenta intre reprezentanti si reprezentati. La inceput existau grupuri mai mici de oameni care scan­dau in functie de nemultumirile lor, insa mesajele fiecarui grup in par­te au fost preluate de intreaga Piata. M-am bucurat sa vad ca oa­me­nii din Piata resping insa mesajele xenofobe sau care instiga la violenta. Totul se desfasoara pasnic. Din punctul meu de vedere, Piata Universitatii este exact locul in care oamenii au iesit pen­tru a-si apara drepturile si liber­ta­tile cetatenesti si locul in care se scandeaza in fiecare seara pentru garantarea democratiei. Protestele au inceput la o luna dupa ce tatal meu a plecat dintre noi, cand tot ce se in­tampla in jur imi parea ireal, mai ales faptul ca oamenii au luat in sfarsit atitudine si au iesit in strada sa isi spuna nemultumirile fata de clasa po­litica. In primele zile de proteste, prie­tenele mele care se aflau in Piata Uni­versitatii imi spuneau ca au in­ha­­lat gaze lacrimogene protestand pas­­nic. Vedeam la televizor discutii despre abuzurile jandarmilor, protes­ta­­tari raniti, instigatori, violente, in­cen­dieri.

Traiam sentimente confuze, pentru ca ii detestam pe jandarmii care faceau abuz de putere si in acelasi timp sufeream enorm pentru ca tocmai il pierdusem din viata mea pe jan­darmul pe care l-am respectat cel mai mult, tatal meu. De la el am in­va­tat ce inseamna sa fii un om integru si implicat civic, sa crezi in visurile ta­le si sa le urmezi, sa fii solidar si sa ai curajul sa iti doresti o lume mai buna, sa respecti drepturile oamenilor din jurul tau si sa le aperi pe ale tale.

Traiesc sentimente de rusine ames­tecate cu furie atunci cand stiu ca au fost protestatari amendati fara nici o baza legala, retinuti fara nici o explicatie, legitimati in timp ce se in­drep­tau spre protest, parca la intimi­dare. Activitatea jandarmeriei nu ar trebui sa se desfasoare in interesul cetatenilor? In acelasi timp ma doare cand aud 'atat pot ei', pentru ca stiu ca printre 'ei' exista oameni care au vrut sa urmeze aceasta cariera din dorinta de a apara drepturile si li­bertatile fundamentale ale ceta­te­nilor. Ce s-a intamplat intre timp – cu aceste drepturi, cu cetatenii ale caror drepturi le apara, cu ei insisi? Asta nu inseamna de fapt ca 'noi' si 'ei' ar trebui sa avem un scop comun? 'Solidaritate!'