Adrian Mihălţianu - despre SF, tehnologie şi teoria conspiraţiei

Genul SF nu este deloc ocolit de autorii români. În ultimii ani, tot mai mulţi scriitori de la noi din ţară s-au aventurat în a scrie Science Fiction şi au avut mare succes. Printre aceştia şi Adrian Mihălţianu, un pasionat de romane SF şi de tehnologie. Autorul nu are succes doar în lumea literară. Acesta a fost anul trecut finalist într-un un concurs de proiecte globale, la care s-au înscris peste 2.700 de persoane

Noi ne ştim de câţiva ani şi pe vremea aceea nu erai scriitor. Cum a început povestea ta ca scriitor de romane SF?

M-am uitat la multe filme SF care nu mi-au plăcut şi am zis să fac eu un scenariu, iniţial, şi apoi a ieşit o carte.

Primul roman se numeşte “Epoca Inocenţei”, în care vedem oarecum cum va fi omenirea peste 30 de ani. Lucrurile par să meargă într-o direcţie bună. Sau nu?

Ca istorie, ele merg în direcţia în care împinge fiecare generaţie. Noi, de exemplu, putem spune că va fi un viitor sumbru, un viitor stresant. Adevărul este că fiecare generaţie îşi face propriul ei viitor. În carte vedem cum tehnologia de astăzi generează evenimente, evenimentele la rândul lor scapă de sub controlul oamenilor sau, uneori, zicem noi, sunt controlate de nişte indivizi din spatele scenei şi până la urmă se ajunge la exact ceea ce se numeşte istorie, şi anume o sumă de întâmplări în care noi suntem doar nişte trecători, nişte pasageri.

Care a fost punctul de pornire pentru acest roman? Ideea iniţială, inspiraţia...

M-am gândit ce va face omenirea dacă ar afla, nu ca în filme că vine peste două luni o navă extraterestră, ci dacă ar afla că peste două sau trei generaţii ar veni această navă. Asta a fost ideea de plecare, dar de fapt este un pretext pentru a analiza felul în care va evolua societatea umană în următorii 30 de ani. Apoi 60 de ani şi puţin mai încolo.

Apoi a urmat “Apusul”, al doilea roman din această serie, în care vine un fel de zi a judecăţii, vedem un soi de consecinţe. Să ne temem şi noi?

Râdeam că Donald Trump tocmai ce a actualizat doctrina militară a SUA. Americanii vor să se bazeze şi pe foarte multe arme nucleare de foarte mică capacitate. Eu arăt în cartea „Apusul” exact unde duce această tendinţă pe care o au şi ruşii, şi ceilalţi. Ai arme nucleare mai mici, nu razi oraşe întregi, distrugi doar aglomerări de trupe sau obiective militare. Aşa eşti mai tentat să le foloseşti. Unde duce asta? Trebuie să ducă la o spirală a violenţei. La fel, toţi investesc în Inteligenţa Artificială. Deocamdată e, să fim serioşi, doar un cuvânt la modă. Totuşi Inteligenţa Artificială va fi folosită din ce în ce mai puternic în domeniul militar. Ce se întâmplă peste 40 de ani? În momentul în care ea ajunge la maturitate? Poate face chiar mai multe daune decât un război nuclear. M-am jucat un pic cu aceste noţiuni şi am pus şi România în această ecuaţie, în cartea „Apusul”.

Ar trebui să ne temem de Inteligenţa Artificială?

Trebuie să avem respect pentru ea. E ca un câine bine dresat sau, aşa cum ar spune cei care lucrează în presă, un redactor-şef bine dresat. Nu trebuie să ai o fobie, pentru că ea va fi ca un consilier senior. Îţi dă sfaturi, dar nu preia comanda. Când preia comanda, mai vedem.

Este doar imaginaţia ta şi inspiraţie în aceste romane sau vorbim şi despre o documentare riguroasă?

Nu exagerez să spun că am sute de ore de documentare în spate. Am vrut să arăt cum influenţează tehnologia omenirea. Tehnologia pe care o avem acum sau care urmează să fie dezvoltată şi ştim deja că va ieşi din zona de experiment, modul în care ne va influenţa realitatea augmentată, apoi realitatea virtuală, asistenţii personali, maşinile autonome. Toate lucrurile astea pe care le vedem, ne amuzăm, sunt doar la nivel de modă, dar ne vor schimba viaţa în următorii 10 ani, nu doar în următorii 30 de ani. Adică mai repede decât ne aşteptăm. Bazându-mă pe aceste lucruri, am încercat să creez un scenariu în care oamenii interacţionează cu tehnologia şi apoi îşi transformă istoria în ceva care e puţin deprimant în carte, dar nu e cu mult mai rău decât ce avem azi.

M-am întâlnit cu Dan Brown la târgul de carte de la Frankfurt acum doi ani şi noul lui roman, “Origini”, ridica ideea că Dumnezeu va fi înlocuit de ştiinţă. L-am întrebat cum o să arate o lume fără religie. El mi-a răspuns că o conştiinţă colectivă va lua locul divinităţii şi ne vom baza foarte mult pe tehnologie şi Inteligenţă Artificală. Tu cum vezi lucrurile?

Nu cred că în următorii 100 de ani vom scăpa de religie pentru că se nasc religii noi în fiecare an, doar că nu le ştim noi. Oamenii sunt dispuşi să creadă în orice. Până acum câţiva ani nu-şi mai punea nimeni problema că Pământul nu ar fi rotund. Iată că, în prezent, avem deja un procent însemnat de oameni care cred că Pământul e plat. Conştiinţa colectivă e o utopie din punctul meu de vedere. Există o din ce în ce mai mare conectivitate între noi, suntem din ce în ce mai conectaţi. Pe măsură ce tehnologia de conectare va trece de la telefon la nivelul căştilor şi apoi la nivelul unor ochelari inteligenţi, apoi poate chiar lentile de contact inteligente. Vom avea informaţie în faţa ochilor şi în ureche. Şi astăzi îţi iei căşti, le întrebi ceva şi îţi răspunde Google Assistant sau Alexa. În momentul acela tu vei fi doar un nod al reţelei. Cum eşti manipulat astăzi e o joacă de copii faţă de cum vei fi manipulat peste zece ani când toată informaţia va fi sintetizată la nivelul minţii. De aici până la o conştiinţă colectivă mai e un pas. Aş zice că e o inconştienţă colectivă, mai întâi. Vom vedea noi după aceea.

Crezi în teoria potrivit căreia ne vor fi injectate cipuri şi astfel vom fi controlaţi?

Există oameni care îşi injectează cipuri de pe acum. De ce nu? Nu e nevoie. Multe dintre lucrurile pe care le folosim acum au cipuri integrate. Te duci la un supermarket, ei îţi dau un card de fidelitate. Îţi pui datele personale online, fiind fericit că intri la tragere la sorţi pentru o maşină. Dar tu de câte ori vei folosi acel card la magazin şi el va lega de datele tale personale obiceiurile de consum, îi vei oferi departamentului de marketing informaţii necesare care să te facă să cumperi mai mult. Telefonul, la fel, are un cip deja. Îl ţii în mână opt ore pe zi, jurnaliştii mai mult. Nu e nevoie să-ţi bagi un cip sub piele. Avem deja lucrurile astea care acumulează date despre noi şi datele acelea pot fi folosite într-un sens bun sau un sens rău. Suntem deja acolo.

Avem şanse să nu fim monitorizaţi? Mulţi zic, gata, îmi închid Facebook, nu vreau să mai fiu controlat şi monitorizat, dar cum ziceai tu avem carduri, avem telefoane.

Să nu ne imaginăm că suntem atât de importanţi ca indivizi. Un individ obişnuit este monitorizat într-un mod anonimizat. Datele de la el sunt criptate, nu se face legătura între numele lui şi datele lui. Biometric ţi-ai scanat amprentele, ai vorbit la telefon, sunt asistenţii personali din casă care înregistrează tot ce spui. În momentul în care ţii la intimitatea ta, trebuie să protejezi aceste puncte în care sunt stocate informaţiile. Să scapi de sub reţea este deja imposibil. Nu ai cum. Poţi să te duci la Moeciu, undeva la munte, reţeaua va şti că tu ai ieşit. Eşti ciudat în momentul în care tu eşti deconectat şi toată lumea e conectată. Reţeaua va şti oricum. Aşa că ar trebui să ne obişnuim cu aceste lucruri şi, în măsura în care avem o democraţie, să nu ne temem de ele. Într-un regim autoritar cum este cel chinez în care ţi se scanează faţa şi te poate identifica în public, asta e. Ghinion!

Noi nu prea avem încredere în politicieni de fel. Cum se va răsfrânge acest lucru în viitor? Tot ei vor avea puterea asupra acestor reţele?

Mă întrebai de documentare. O parte din acel timp l-am petrecut prin natura meseriei vorbind cu miliardari dintre care mulţi sunt deja implicaţi în culise, dar nu este neapărat ceva ocult. Se implică prin ONG-uri, prin fundaţii, prin organizaţii în lucrurile de care le pasă. Finanţează de la presă, la ONG-uri, pentru ecologie, pentru democratizare etc. Evident, lucrurile pot merge şi în partea cealaltă. Noi avem tendinţa să-i vedem ca fiind decidenţii. Rareori sunt decidenţii. În general, ei sunt doar o parte a unui joc mult mai complex, nu sunt marionete, dar sunt doar jucători. Nu sunt nici antrenorul, nici patronul clubului. Cine are jucători mai buni câştigă. Buni de gură. Revenind un pic la politicieni, astăzi există o discrepanţă uriaşă între ce vrea omul de rând ale cărui intenţii, idei şi gânduri sunt colectate anonimizat şi foarte bine studiate, şi ce reuşesc să facă politicienii. Ei sunt consiliaţi de nişte oameni mai inteligenţi care strâng datele de la omul de rând şi le sintetizează pentru politicieni. În următoarele decenii vom vedea cum miliardarii lumii au un rol din ce în ce mai mare. Brexit este opera unui miliardar. Sunt multe alte lucruri care se întâmplă în politica actuală care sunt de fapt efectul unui joc de putere între nişte oameni care vor să transforme lumea aşa cum consideră ei că e mai bine. Nu sunt rău-intenţionaţi, aşa cum se spune. Fiecare crede că are el dreptate. E un joc care s-a dus din zona politică, în zona din spate a finanţatorilor. Aş îndrăzni să spun că nu e o chestie atât de nouă, diferă doar tehnologia care se aplică.

Cât de greu e să scrii romane SF? Eşti pasionat, mereu ai citit, dar cât de greu e să scrii un roman?

Trebuie să fii puţin atent cu timpul, ca să nu zic maniac. Mai ales dacă ai un job cu normă întreagă. Eu mi-am planificat să scriu aceste cărţi când mă întorceam de la serviciu, de la ora 18.00 până la ora 20.00 sau 21.00, în fiecare zi. Zi de zi, şi astfel am reuşit să scriu două cărţi în câţiva ani. Depinde foarte mult şi de personalitatea scriitorului. Unii pot sta degeaba luni de zile şi apoi să scrie o carte în două săptămâni. Alţii, cei ca mine, sunt mai metodici.

Ţi-a fost greu să-ţi structurezi cărţile? Totuşi, romanele SF au destul de multe detalii şi ne arată o lume complexă.

Am pierdut ore întregi uitându-mă la date ştiinţifice despre Marte sau altele asemenea. Personajele pe care le-am conceput, multe dintre ele aveau un destin diferit iniţial, dar mi-au scăpat de sub control. În general ştiu unde vreau să ajung înainte de a începe cartea. Dacă nu ştiu, nu mă apuc. E o călătorie şi pentru mine, o aventură de descoperire a acţiunii care duce către punctul culminant.

Câte romane ai planificat pentru această serie?

Sunt cinci planificate. Două au fost scrise, al treilea e în curs de scriere. Nu vreau să duc seria foarte departe, deşi acţiunea sare din 12 în 12 ani, se va duce până la finalul secolului. Vreau să scriu şi alte lucruri, nu doar o saga care ţine de următorii 100 de ani.

La ce să ne aşteptăm în al treilea roman?

Al treilea roman va fi mult mai întunecat decât „Apusul”. Vine noaptea. Pe termen scurt sau chiar mediu sunt pesimist. Pe termen lung sunt optimist. Omenirea a reuşit să treacă de foarte multe ori de probleme enorm de mari. Noi evoluăm către bine, dar nu ne dăm seama. Suntem într-o nevroză colectivă. Nu ne uităm la statistici care arată că peste tot în lume viaţa se îmbunătăţeşte. Nu ne pasă de ele. Asta ne va duce într-un punct rău. Sper că generaţia care se naşte azi va face lucrurile mult mai bine decât o facem noi.

Ce fel de romane citeai în copilărie?

Noi am crescut în comunism, deci orice pica în mână. Jules Verne, romane poliţiste. Aveam acces şi la o bibliotecă de romane cu trupele speciale britanice, în engleză. În general am crescut cu SF clasic şi, la fel ca toată generaţia mea, am citit foarte mult. Nu aveam jocuri electronice pe vremea aceea, iar când au apărut, o perioadă s-a cam terminat cu cititul.

Crezi că o să ajungem pe Marte? În cât timp?

Sigur! În cartea mea dau anul 2046, dacă nu mă înşel. Cred că la orizontul anilor 2035, cel mai devreme. Este foarte complicat să pui oameni pe Marte. Chiar dacă Elon Musk este mult mai optimist şi zice că următorul deceniu va trimite oameni pe Marte, nu cred. Necesită logistică foarte complicată, foarte scumpă, dar cred că în timpul vieţii noastre vom vedea cu siguranţă oameni pe Marte.

Eşti pasionat de ştiinţă, de SF. Cum vezi teoriile conspiraţiei? Se spune că pe Lună n-am ajuns, dar că pe Marte s-a ajuns deja, dar se ţine secret.

Nu ştiu cine n-a ajuns pe Lună, dar americanii au ajuns cu siguranţă. Eu mă joc un pic cu un fel de teoria conspiraţiei în carte, dar o iau poate chiar în răspăr pentru că mă amuză, în general, aceste teorii. Am ajuns pe Lună pentru că a fost o voinţă politică. S-au cheltuit foarte, foarte mulţi bani în acea perioadă atât de sovietici, cât şi de americani. Vom ajunge şi pe Marte. Nu când se vor cheltui foarte mulţi bani, pentru că de fapt iniţiativa privată ne va duce acolo. Este poate o oglindă, o situaţie răsturnată faţă de acum 40-50 de ani. Vom avea o cursă a companiilor private care să ia în posesie planeta Marte.

Mie îmi vine să râd pentru că abia ne deplasăm cu trenul la noi în ţară, nu mai zic să ajungem pe Marte.

Se fac rachete şi la noi în România şi suntem parte a programului spaţial. Participăm cu anumite experimente la nivelul la care suntem noi în stare. Am putea avea un satelit oricând. E vorba doar de bani şi de voinţă politică.