Ana Iorga, cu cărţile pe masă

Ana Iorga este doctor în lingvistică, a studiat la Paris şi o vedem în fiecare dimineaţă, la Antena 3, la rubrica "Pe cuvânt". Ana a împărtăşit pentru Jurnalul secretele ei în materie de citit. Îi adoră pe scriitorii clasici, îşi aminteşte cu drag de serile în care tatăl ei îi citea, iar lista lecturilor de suflet cuprinde şi benzi desenate.

Bun găsit, Ana. Te-am rugat să faci o listă cu cinci cărţi foarte, foarte importante pentru tine. Cărţi care au avut un impact puternic, care ţi-au plăcut în mod special.

Poate o să te surprindă, dar în primul rând o să vorbesc despre cărţile care m-au impresionat în copilărie. Ţin foarte mult la câteva titluri. Sunt foarte simple. Nu e ceva sofisticat, dar îmi sunt atât de dragi şi poate influenţăm pe cineva şi îl facem curios. Cine ştie, vreun copil. Mi-a plăcut teribil de mult cartea Cleopatrei Lorinţiu "Fetiţa care eram". E o autoare româncă, jurnalistă, foarte talentată după părerea mea. Este o carte apărută în anii '80, anii copilăriei noastre, cu mari complicaţii. Este o carte despre o fetiţă care are tot felul de aventuri într-o lume foarte liberă, la ţară, la bunici, într-o căsuţă tradiţională, cu vecinii, la pescuit, la fân. E copilăria aia frumoasă a noastră la bunici, în provincie, în care eşti complet liber şi explorezi. Sigur că a fost un şoc în anii comunismului, în anii '80. Cartea n-a putut să apară iniţial, a întârziat foarte mult pentru că cenzura tot spunea, dar copiii care apar aici sunt prea libertini, prea se poartă normal, nu sunt îmbrăcaţi în uniformă, nu sunt şoimi, nu sunt pionieri, ce se întâmplă? Trebuie să schimbăm ilustraţiile. Cartea are şi nişte ilustraţii superbe, pictate, şi e de o delicateţe, şi de o puritate necăutată. Sunt pur şi simplu sentimentele şi gândurile unei fetiţe, situaţiile amuzante prin care trece în vacanţă la bunici. Eu cum am avut bunici în Ardeal, am crescut cu bunica mea acolo în vacanţa de vară, mă identificam teribil cu fetiţa aia. E o carte luminoasă şi care face cumva dreptate copiilor din orice perioadă. Sunt foarte bine puşi în valoare, e ceva foarte senin şi consistent.

Mă bucur foarte tare că mi-ai zis de o carte din copilărie. Mulţi evită să vorbească despre ele. Ce mai ai pe listă?

Mai sunt două cărţi de basme. Le-aş pune pe locul doi, ca să nu pierd toate celelalte locuri, să facem un pic de economie. Poveştile fraţilor Grimm şi Poveşti fermecate ruseşti. Aveam un volum absolut minunat, cartonat, lucios, cu nişte ilustraţii senzaţionale, pictate. Nu erau poveşti de autor, ci erau poveşti culese, prelucrate pentru copii, fabuloase. Din aceste cărţi îmi citea tot timpul tata înainte de culcare. Avea tata nişte strategii colosale. Vedea că adorm la un moment dat şi undeva pe frazele de basm făcea pauze semnificative şi eu mă trezeam şi întrebam ce s-a întâmplat. Şi el spunea „aici ajunsese şi paloşul era...” şi eu ghiceam, pentru că fraţii Grimm aveau o sintagmă care se repeta tot timpul. Eu ziceam repede „...cu totul şi cu totul de aur”. Sau altădată era ceva de cristal şi eu la fel, nu eram atentă, şi spuneam de aur. Nu, greşit! Serile acelea cu tata erau absolut minunate, tata mi-a citit toată copilăria. Citea până când nu mai avea salivă şi nu mai avea suflare şi eu tot mai voiam. Ca să terminăm cu cărţile copilăriei, o să-ţi mai spun că am o colecţie, nu chiar completă, dar la care ţin foarte mult şi e destul de mărişoară, de reviste Mickey Mouse. E cu personajele Disney din anii '90. Apariţia lor a fost ceva senzaţional. Cu Donald, cu Mickey, cu Daisy, cu unchiul Scrooge. Le adoram, le citeam de o mie de ori. Şi le mai foloseam când făceam câte o varicelă, când mai răceam şi trebuia să stau în casă câte o săptămână. Erau terapie curată. Donald e personajul meu preferat din desenele animate.

La mine era Mickey, recunosc. Şi mie îmi cumpăra mama revistele. Le aveam pe toate.

Aveau şi un sector de corespodenţă, trimiteam şi glume, am câştigat şi un premiu, desene. Donald îmi place, că mi se pare că seamănă cu mine. E schimbător, se implică, e foarte înciudat când ceva nu-i iese.

Mi se pare extraordinar. Ana Iorga, doctor în lingvistică, vine cu Mickey Mouse.

Am zis să nu dăm chiar din cărţi grele. Astea chiar mi-au făcut bine. Am ajuns la o carte care în momentul acesta pot să spun că e cartea mea preferată. Poate la un moment dat o să fie declasată. "Ghepardul" lui Lampedusa. E o carte pe care am citit-o în urmă cu câţiva ani şi am recitit-o apoi. E o carte despre aristocraţia italiană, despre nişte momente dinaintea formării statului italian modern, despre conflictele între nord şi sud. Nordul mai modern, sudul mai tradiţional. E vorba despre o familie tradiţională, aristocrată, din sudul Italiei. E şi o saga de familie, e şi conflictul acesta între vremuri. E un moment în care totul se schimbă şi chiar autorul a avut un destin extraordinar. E singura carte pe care a scris-o, el însuşi era principe. S-a inspirat foarte mult şi din povestea familiei lui. Nu a fost apreciat deloc la vremea respectivă, cartea fiind publicată mult mai târziu. Li s-a părut că nu merită, nu erau pregătiţi pentru cartea asta. El a surprins un moment istoric. E cumva o poveste de familie foarte elegantă, o familie care decade, o tradiţie care dispare şi are farmecul acela al unui sfârşit de zi, al unui apus, dar fără să fie melancolic, are şi umor. Omul scrie extraordinar.

Ce mai ai?

Îmi place foarte mult literatura franceză de secol 18, secolul luminii. Mi-a plăcut teribil de mult Liaisons Dangereuses, adică Legăturile primejdioase. E un roman de pe la 1780, un roman par lettre, prin corespondenţă. Se construieşte prin scrisori. Sunt două personaje, un conte şi o marchiză, foarte influenţi în lumea saloanelor, a conversaţiilor, a balurilor şi se ocupă cu intrigi. Fac oameni să se îndrăgostească între ei, rup legături între anumiţi oameni, compromit fete tinere care ar trebui să fie impecabile atunci când se mărită şi să reprezinte partide bune, perfecte, ca statut social.

E foarte interesantă. Vreau s-o citesc.

Da, da. Sună bine. E un limbaj mai vechi, suntem în secolul 18. E fabulos cu ce se ocupau oamenii aceia. Acordau timp zilnic acelor corespondenţe în care stabileau ce ceaiuri mai luăm, ce baluri mai facem, pe cine cu cine mai cuplăm. Şi tot aşa. Ultima carte de pe listă este cea a lui Filip Iorga cu Alexandru Paleologu. Am citit-o înainte să-l cunosc pe Filip, şi mă gândeam ce ocazie minunată a avut omul acela să stea de vorbă cu o asemenea personalitate. Cartea a apărut înainte ca Alexandru Paleologu să moară şi acolo poveştile sunt de o delicateţe aparte, despre o lume dispărută. Şi îmi spuneam despre Filip, ia uite-l pe tipul ăsta, ce tânăr e, ce baftă pe el şi ce întrebări frumoase pune. Mi s-a părut aşa de minunat, că după aceea ne-am cunoscut şi i-am zis „Ia uite, cartea ta chiar mi-a făcut bine la un moment dat”.

Am o întrebare pe care o pun tuturor invitaţilor mei. Sandra Brown ai citit?

N-am citit, dar recunosc că mama avea în casă. Îmi amintesc coperţile acelea complet siropoase, cu nişte tipe care stăteau pe spate la malul mării, cu un umăr dezgolit. Ţin minte coperţile şi scrisul caligrafic. N-am citit, dar cred că pentru multe femei în perioada aceea era o scăpare. Cum era şi Pasărea Spin. Cred că şi Sandra Brown a avut rolul ei.

Tu când citeşti? Când ai timp să citeşti, că ştiu că eşti foarte ocupată.

 Citesc şi în metrou, chiar dacă citesc cinci pagini între staţii. De obicei cam distrug cărţile pe care le iau cu mine pe drum pentru că le bag în ghiozdan, le fac praf şi Filip tot timpul mă ceartă. Citesc seara înainte de culcare, citesc în weekend şi mai profit şi citesc foarte mult în vacanţă. Nu sunt un cititor organizat, nu sunt un cititor asiduu, însă recunosc că nu prea am citit autori contemporani pentru că am tot timpul senzaţia, fiind şi absolventă de Litere, că există nişte valori ale literaturii universale şi ale literaturii româneşti la care poate nu am ajuns complet. Am o strângere de inimă. Zic, stai că n-am terminat Tolstoi, stai că la Shakespeare am citit foarte puţin în engleză şi tot aşa. Nu sunt foarte la curent cu noile apariţii. Încerc, dar sunt foarte selectivă cu ele. Trebuie să se audă că este grozav. La autorii contemporani nu prea risc şi îi aleg în funcţie de notorietate şi de premii literare. Mă îndrept către autori consacraţi. De exemplu, nu citisem deloc Elif Şafak şi până la urmă am citit „Cele patruzeci de legi ale iubirii” şi mi-a plăcut foarte mult. Sigur că i-am găsit acolo nişte artificii sau lucruri care m-au nemulţumit, dar în ansamblu a fost o lectură extrem de agreabilă şi mi-am zis, bun, este chiar o femeie interesantă. În general mă duc spre lucruri clasice pe care le-am ratat într-un anumit moment şi mă chinuie gândul acesta acum.

Ştii că e o dezbatere la noi: copiii nu mai citesc. De ce nu mai citesc?  Mai citesc sau nu?

Îmi e foarte complicat să mă pronunţ pentru că nu am copii. Nu ştiu exact cum o să mă descurc când o să am şi cum o să le trezesc apetitul. Ca orice alt obicei, trebuie cultivat în casă. Cred că dacă un copil te vede pe tine nonstop la laptop sau telefon, o să ceară şi el telefonul care suscită atâta atenţie. Nu trebuie să-i privăm nici de asta pentru că e clar că îi handicapăm într-un fel. Un copil trebuie să fie la curent cu lucrurile tehnice. La fel cum luăm cina, ne spălăm pe dinţi, seara toată lumea trebuie să se retragă cu o carte. Ar trebui să le alegem lucruri care să-i provoace. Nu "Acum citim Sadoveanu!". Adică să nu le băgăm pe gât lucruri. Să căutăm să-i stimulăm.

Te-ai gândit să scrii o carte?

 M-am gândit, dar nu cred că ar fi o carte de ficţiune. Nu am pornirea asta şi asta se simte. Cine e scriitor e măcinat de acest lucru, este entuziasmat şi nu trece o zi fără să aştearnă un rând. Nu am chestia asta, însă am în plan să scriu, dar lucruri de analiză, de istoria mentalităţilor, de societate. Nu sunt nici poetă, nici scriitoare. Nici nu am tentaţia să-mi încerc mâna.

Gândeşte-te ce gusturi alambicate avem şi la filme, nu mai avem răbdare cu orice prostie. Asteptăm să fie spectaculos. Aşa e şi la cărţi. Pe vremea noastră nimeni nu avea răbdare să citească descrierile la Sadoveanu. Zicea cum apune soarele, perfect, săream 10 pagini. Trebuie chiar ceva care să bată orice film la televizor sau orice joc pe tabletă.