Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Astăzi vă oferim o nouă poveste din șirul emoționant al interviurilor-document pe care le realizăm cu români care s-au născut odată cu România Mare. Oameni care au trecut prin viaţă atât de repede, deşi au împlinit 100 de ani, martori sinceri ai unui secol istoric, ale căror poveşti din trecut încă păstrează prospeţimea timpului. Acest episod pe care îl oferim cititorilor noştri face şi el parte din Programul Cultural „Bucureşti-Centenar”, derulat de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic.Personajul principal din povestea de azi este Gyorgy Berbece, unul dintre miile de eroi români pe care soarta nu i-a cruţat, aruncându-i în focul istoriei ultimei sute de ani a ţării, gravându-le în memorie necazurile îndurate ca nişte decoraţii cicatrizate în filmul vieţii lor.
Domnul Gyorgy Berbece a sărbătorit, cu câteva luni mai devreme decât România, propriul centenar, împlinind pe 1 august venerabila vârstă de 100 de ani. Este veteran de război și ne-a povestit prin ce orori a trecut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Astfel, el ne povesteşte, cu o voce tremurândă, dar cu amintiri clare, ce l-a determinat să intre în armată şi de ce a acceptat să plece pe front. Ruperea Ardealului şi a Basarabiei de trupul ţării au reprezentat pentru el argumente suficiente pentru a pleca pe front. Domnul Gyorgy ne spune că în astfel de situaţii nu ai voie să-ţi fie frică şi ne mărturiseşte că atât lui, cât şi camarazilor le dispăruse orice sentiment de teamă şi erau mobilizaţi pentru a merge spre a reîntregi trupul ţării. Vizibil emoționat, domnul Berbece nu a ezitat în a ne povesti cum a ajuns până la Stalingrad şi cum a fost nevoit să parcurgă luni bune pe jos până înapoi în ţară.
JN: Când v-aţi născut şi unde, domnule Gyorgy?
GB: Sunt născut în 1918, pe 1 august, aici, în Zărneşti. Aici m-am născut, aici am locuit toată viaţa şi aici o să mor.
JN: Cum a fost copilăria dumneavoastră?
GB: A fost una deosebită, să ştiţi că nu mi-a lipsit nimic, iar mama şi tata au fost nişte buni gospodari, m-au învăţat tot ce ştiu. Aveam o gospodărie, unde creşteam găini, purcei, ne descurcam.
JN: Ce amintiri aveţi din perioada României Mari, cum aţi trăit perioada interbelică?
GB: Păi, a trecut multă vreme de atunci, vă daţi seama. (râde) Erau oamenii altfel, în ţară era bine, să ştiţi că atunci, pentru că românii şi basarabenii voiseră unirea, îi făceau şi pe conducători să se comporte frumos, şi ca trai nu era nimic de obiectat.
JN: Când şi cum au început să se adune nori negri asupra ţării şi cum aţi ajuns în armată?
GB: Păi, cel mai rău a fost când am cedat Ardealul şi Basarabia fără luptă. Aveam posibilitatea să ne apărăm graniţele, iar în ţară era un sentiment de deznădejde. Atunci a cedat Carol şi l-a lăsat pe tron pe Mihai şi la conducerea ţării pe mareşalul Antonescu, care în primă instanţă a încercat să facă guvern de concentrare naţională, dar i-a luat doar pe legionari şi între ei s-a iscat un frecuş. Eu am plecat în armată încă din septembrie 1939, după ce nemţii invadaseră biata Polonie, şi era cert că războiul bătea la uşă. Se făceau recrutări, şi eu m-am dus la Braşov şi apoi am fost trimis în Dobrogea pentru paza litoralului Mării Negre.
JN: Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră?
GB: Păi, au trăit cu frica în sân, că în judeţul vecin, Covasna de azi, Trei Scaune se numea pe vremea aia, teritoriul fusese cedat Ungariei, şi auziserăm cu toţii de nenorocirile pe care le făceau horthyştii, că omorau românii, femei şi copii inclusiv.
JN: De ce aţi vrut să rămâneţi în armată?
GB: Pentru ţară am rămas, că eram acolo cu toţi camarazii şi eram hotărâţi să luptăm ca România să nu mai cedeze niciun teritoriu. Auziserăm poveştile soldaţilor care s-au retras din Ardeal şi ne mobilizaseră. Îmi povestea un băiat din armată care a fost în Ardeal că, atunci când erau în retragere, l-a întrebat o bătrână de ce pleacă şi îi părăsesc pe românii pe care ar trebui să-i apere, şi era foarte mâhnit că se gândea că i-a spus femeii respective că ei se retrag pentru că aşa e ordinul, dar dacă un singur român păţeşte ceva, atunci se vor întoarce, şi vă daţi seama, se ştia în ţară ce fac ungurii în judeţele ocupate.
JN: Vă amintiţi când a dat ordinul mareşalul Antonescu de trecere a Prutului?
GB: Da, păi cum să nu, nu am să uit toată viaţa mea. Eram în Dobrogea şi ascultam la radio unde transmiteau înregistrarea cu ordinul dat de mareşal. Era 22 iunie, îmi amintesc şi acum, eram cu ceilalţi militari cantonaţi, ni s-a făcut pielea de găină, să vă spun sincer.
JN: Vă era teamă?
GB: Nici vorbă, eram cu toţi îndârjiţi să luăm Basarabia înapoi. Nu ai voie să ţi se facă frică atunci când vine vorba de apărarea ţării.
JN: Pe front când aţi ajuns?
GB: În ’42. Am fost duşi cu trenul, toată compania, în URSS, undeva unde e astăzi estul Ucrainei. Eram infanterist. Când am ajuns, situaţia era încă optimistă pentru noi. După aceea a venit nenorocirea. Îmi amintesc când trăgeau ruşii cu katiuşe, săpam cu degetele pământul îngheţat. Aveau un zgomot specific pe care îl scoteau, îmi amintesc şi acum ce teroare era. Nu vă puteţi închipui. Să ştiţi, războiul este un cancer pentru omenire, în orice forme şi locuri este purtat.
JN: La Stalingrad aţi ajuns?
GB: Da, acolo a fost cel mai rău. Îmi amintesc că, la un moment dat, inamicul a atacat şi a rupt frontul în sectorul trupelor române, deoarece ştia că acestea sunt mai puţin dotate cu armament şi muniţie decât trupele germane. Comandamentul trupelor române a solicitat insistent comandamentului german ca sectorul frontului nostru să fie sprijinit cu tancuri şi tunuri, dar ajutoarele n-au sosit în timp util. Nemţii au subestimat continuu puterea trupelor sovietice şi asta a fost fatal. La toate acestea s-a adăugat şi faptul că nemţii dădeau întâietate în aprovizionările de tot felul, inclusiv în alimente, lăsând trupele române să aştepte.
JN: Care au fost cele mai dificile momente pe front în Uniunea Sovietică?
GB : Păi, v-am spus, cel mai rău era atunci când trăgeau ruşii cu katiuşe, se cutremura pământul. Îmi aduc aminte că, într-o dimineaţă din noiembrie 1942, ostaşii lui Stalin au iniţiat un atac foarte puternic. Îmi amintesc şi acum cum s-a aprins cerul, ca un fulger, toate armele, tunurile, katiuşele, era nenorocire. Luminau cerul şi noaptea de zici că era amiază. A fost greu de noi. Era iarnă şi foarte frig. Era o atmosferă pe care nu pot să o uit câte zile voi mai avea. Sâmbătă, 21 noiembrie, ai noştri s-au retras din tranșee. Ostașilor din linia întâi li se vedeau doar dinții albi. Atunci a început calvarul nostru în Rusia pentru că la sfârșitul lunii, după lupte grozave, ne-am grupat vreo 30 de ostași români și am plecat în marșul către România. Am mers câteva luni pe jos până am ajuns în Basarabia şi am trecut Nistrul. Totuşi, să vă mai spun un lucru interesant. Îmi amintesc de rusul de rând. Să ştiţi că nu sunt oameni răi, adică atunci când mergeam prin Rusia spre ţară, ne-au ajutat cu mâncare şi apă, şi unii chiar ne-au adăpostit. Oameni adevăraţi.
JN: Cum aţi trăit ziua de 23 august 1944?
GB: Eram în permisie şi mă întorsesem acasă la Zărneşti, când am auzit la radio, a doua zi, pe 24, că l-au arestat pe mareşal şi că am întors armele. Stau şi acum şi mă gândesc, oare a fost bine? Nu ştiu ce să spun.
JN: Ce aţi făcut după aceea?
GB: După ce am întors armele ne-au îmbarcat în tren să mergem pe front în Ardeal. Am ajuns prima dată la Bucureşti, unde am văzut dezastrul semănat de bombardamente. De la Bucureşti am luat un autobuz al diviziei, pe care noaptea îl împingeam, nu voiam să-l pornim să nu ne audă ruşii care veniseră aici.
JN: Cum vă amintiţi perioada de după abdicarea Regelui Mihai şi venirea comuniştilor?
GB: Păi, îmi amintesc că fusese plecat Mihai câteva zile din ţară la nunta Reginei Marii Britanii, iar după ce s-a întors în România a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. La câteva zile după, l-au obligat să plece şi din ţară. Erau ruşii în ţară, nu aveam ce să facem.
JN: Cum a fost perioada lui Dej, i-aţi aşteptat pe americani?
GB: I-am aşteptat, vă daţi seama. Tot speram că nu ne vor lăsa în mâinile sovieticilor. Dar asta a fost situaţia. Ruşii au rămas aici vreo zece ani până când au plecat. Mă rog, nu au plecat toţi în ’58, ci treptat. Dar aici a fost mâna lui Dej, care l-a convins pe Hruşciov că România e de nădejde. În ’56 fusese revoluţie în Ungaria, şi Imre Nagy, cel care era capul, a fost trimis în România pe perioada intervenţiei armate, iar apoi, după ce s-au liniştit, Dej l-a trimis acolo să fie împuşcat. Prin asta l-a convins pe Hruşciov, şi în ’58, el a retras şi ultimele divizii de sovietici.
JN: De Nicolae Ceauşescu ce vă amintiţi?
GB: Domnule, despre Ceauşescu se pot spune multe lucruri, unele bune, altele rele, dar nimeni nu poate contesta că şi-a iubit ţara. Omul ăsta chiar a iubit România, ce-i drept, în felul lui. Nu avea cum să fie un conducător prea luminat, că nu avea prea multă şcoală, dar ce a vrut să facă a fost în interesul ţării.
JN: Vă mai amintiţi scena balconului din ’68?
GB: Îmi amintesc că ruşii intraseră în Cehoslovacia, să-l dea jos pe Dubcek, şi spunea la radio că suntem şi noi în pericol. Ceauşescu fusese în ianuarie ’68 în vizită la Dubcek şi se înţelegeau bine, voiau amândoi să iasă de sub talpa ruşilor. Să ştiţi că pe Ceauşescu l-a iubit lumea la început, că s-a opus ruşilor care intraseră în Cehoslovacia. Se făcuseră şi gărzile patriotice, se înscria lumea să apere ţara dacă vin ruşii iar. Aveam în memorie nenorocirile pe care le-au făcut aici. S-a trăit foarte bine după ce a venit, era mâncare în magazine, dar din ’80, după ce a început să plătească datoria externă a ţării, s-a trăit tot mai rău. Magazinele erau tot mai goale şi erau cozi şi la pâine.
JN: Cum a fost în timpul cutremurului din ’77?
GB: A fost dezastru. Bine, aici la noi, la Zărneşti, nu sunt locuinţe prea mari sau blocuri multe, mai ales pe vremea aia, şi nu a fost ca la Bucureşti. Eu eram în casă atunci. Lumina s-a stins, au început să se spargă geamuri, s-a auzit un vuiet îngrozitor şi se simţea un praf puternic de cărămidă roşie. Era o tensiune extraordinară, clădirea se mişca şi zgomotul era infernal. Dar m-am uitat la televizor cum a fost în Bucureşti şi era nenorocire. Ştiu că veneau buldozere să ia moloz şi mai vedeai o mână, un picior. La Scala a fost prinsă o persoană de zid şi medicii nu aveau voie să intre pentru că se putea dărâma blocul, iar medicii erau foarte de preţ atunci.
JN: Cum a fost după ‘90?
GB: Eu eram deja pensionat atunci. M-am pensionat în ’79. Am văzut ce aţi văzut şi dumneavoastră. Că ţara nu a mers neapărat în direcţia bună, că au venit la conducerea ţării după Revoluţie ăia de erau în eşalonul 2 înainte, şi aşa au mers mai departe să facă cum voia Iliescu „democraţie originală”. Am sperat cu Constantinescu că poate se schimbă ceva, dar şi atunci am fost dezamăgit, că l-am auzit că a spus că l-a învins sistemul, adică, părerea mea, a fost prea moale. După aceea ce a urmat nu a fost nici atunci prea bine.
JN: Ce părere aveţi de Regele Mihai?
GB: Pentru mine, Regele Mihai a fost un patriot, că atunci când l-a forţat pe el să abdice, Petru Groza i-a spus „dacă nu abdici, împușcăm 1.000 de studenţi”. Şi atunci a spus: „Eu plec”. Eu pentru Regele Mihai am mai mult decât respect. Eu pe front şi în Rusia am fost decorat, iar decoraţia a fost dată în numele Regelui Mihai.
JN: Unde vedeţi România peste 100 de ani?
GB: Îmi este dificil să spun. Sper ca tot românul că o să fie bine, pentru că destul a suferit ţara asta. Am văzut că acum se sărbătoreşte Centenarul şi s-a sărbătorit şi în Basarabia, iar pentru mine e Basarabia, nu Republica Moldova. Eu unul credeam că se va repeta unirea, dar am rămas dezamăgit că nu s-a valorificat după ’90 asta. Eu cred că se putea şi încă se mai poate. Poate după ce nu o să mai fie Putin la conducerea Rusiei şi ajung şi ei democraţie ca noi. Îmi pare rău, că e pământ românesc, şi sper ca şi generaţiile viitoare să lupte pentru acest ideal.
JN: Când aţi tras primul foc de armă pe front?
GB: La Stalino, în URSS, aşa îi zicea localităţii. Am tras mai multe focuri, vă daţi seama, nu aveai timp să ţi se facă teamă, şi în plus, să vă spun sincer, atunci când eşti în război, apare un sentiment unic, pe care doar cei care au trecut prin aşa ceva îl cunosc. Este sentimentul de camaraderie, când tu ştii că oricare camarad şi-ar da viaţa pentru tine, aşa cum şi tu ai face pentru ei. Este singurul lucru frumos pe care îl poţi trăi în vreme de război.
Ca un documentar viu, Gyorgy Berbece ne împărtăşeşte mândru misiunea sa pe frontul antisovietic. „Trăgeau ruşii cu katiuşe, se cutremura pământul. Îmi aduc aminte că, într-o dimineaţă din noiembrie 1942, ostaşii lui Stalin au iniţiat un atac foarte puternic. Îmi amintesc şi acum cum s-a aprins cerul, ca un fulger, toate armele, tunurile, katiuşele, era nenorocire”, acestea sunt vorbele care recompun o realitate plasată într-un trecut care nu a fost deloc blând cu unii dintre fraţii noştri.
Frică? Nici vorbă! Eram cu toţi îndârjiţi să luăm Basarabia înapoi.
