Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Hoda Barakat este o scriitoare libaneză de succes în întreaga lume. Locuieşte în Paris de mulţi ani însă scrie doar în arabă, limba de care s-a reîndrăgostit. Autoarea a fost recent în România să-şi promoveze romanul „Împărăţia Pământului”, tradus la noi de Editura Trei. Cartea prezintă o cronică magistrală a vieţii într-o comunitate din Munţii Libanului, care explorează originile violenţei din această regiune a lumii.
Aţi fost anul trecut în România pentru a promova romanul „Împărăţia Pământului”. Cum a fost acest turneu pentru dumneavoastră?
Totul a decurs foarte bine. Editura Trei a făcut activităţi foarte intense, a muncit foarte mult înainte de sosirea mea la Bucureşti pentru a promova şi pentru a pregăti lansarea acestei cărţi. Le spuneam şi colegelor mele de la editură că simt că totul se va derula foarte bine până la sfârşit. Cred că sunt un scriitor greu de citit şi că românii sunt deschişi la minte, sunt curioşi să afle lucruri care se petrec şi în alte culturi.
De ce spuneţi că sunteţi un scriitor greu de citit?
Consider că publicul se aşteaptă din partea unei scriitoare arabe, care scrie în limba arabă, să fie ceva clasic, despre război, despre martiri, despre cât suferă şi ce viaţă grea are, dar eu ating nişte teme universale. De aceea cred că este neaşteptată tematica mea.
Care este mesajul principal al romanului lansat la noi în ţară?
Nu este un singur mesaj-cheie al acestei cărţi. Este povestea unei familii care se desfăşoară pe trei generaţii şi totul se învârte în jurul vocii bunicului. Vocea bunicului ne povesteşte cum această familie care face parte dintr-o minoritate, din zona Munţilor Libanului, nu reuşeşte să construiască împreună cu alte minorităţi din zona respectivă o identitate naţională comună. Totul, până la urmă, duce la războiul civil din Liban.
Este un roman care a fost nominalizat la International Man Booker Prize. Ce a însemnat această nominalizare pentru dumneavoastră?
De fapt International Man Booker Prize a nominalizat întreaga mea operă. După acest roman eu am mai scris unul. Acest premiu a luat în calcul toată scriitura mea. Este o mare bucurie să ai o asemenea recunoaştere şi mulţumesc din nou editurii mele care a depus atâtea eforturi pentru a mă promova. Cine ştie, poate că vor mai fi traduse şi alte romane în română. Dacă voi fi solicitată pentru aşa ceva, voi răspunde cu mare plăcere. Oricum există o recompensă pecuniară dar şi bucuria de a fi nominalizat la un premiu atât de prestigios. Am primit şi alte distincţii. Şi în Franţa şi în alte ţări. În lumea arabă am primit echivalentul premiului Nobel pentru literatură. Bineînţeles că sunt foarte bucuroasă.
Locuiţi în Paris, dar scrieţi doar în limba arabă. Este o alegere de principiu sau de ce aţi ales acest lucru?
Tocmai pentru că locuiesc la Paris, pentru că locuiesc departe de lumea arabă. Studiile mele superioare, înainte de a ajunge la Paris, le-am făcut în limba şi literatura franceză, în Liban. Pentru că am ocazia să vorbesc atât de rar araba de aceea aleg să scriu în această limbă. De fapt tocmai prin comparaţie cu limba franceză am redescoperit limba arabă şi mi-am dat seama cât e de frumoasă şi m-am îndrăgostit de ea. Este o diferenţă între limba scrisă şi limba vorbită. Prin propriile mele mijloace am început să restudiez limba arabă din punct de vedere ştiinţific şi am început să o învăţ din nou, deşi este limba mea maternă.
Sunteţi o scriitoare de succes în Europa. Cum au fost primite cărţile dumneavoastră în lumea arabă?
Cărţie mele sunt foarte bine primite în lumea arabă. Este o deschidere foarte mare, mai ales în rândul tinerilor. Cărţile mele se bucură de un real succes şi, totuşi, există în lumea arabă anumite ţări în care cărţile mele nu sunt bine primite.
De ce credeţi?
Ele sunt primite bine, dar autorităţile hotărăsc să nu publice anumite cărţi, deşi populaţia reuşeşte să facă rost de ele, le citesc şi le apreciază. Pentru unele sisteme dictatoriale din lumea arabă ceea ce scriu eu e prea curajos. În primul meu roman, personajul principal era un homosexual. Cartea a avut mult succes în rândul populaţiei, dar factorii politici au considerat că nu este potrivită. Dacă în romanul meu personajul meu ar fi fost pedepsit, dacă exista o sentinţă morală la adresa lui, romanul ar fi fost bine primit în limba arabă, dar pentru că personajul nu este pus la zid, atunci el este controversat.
De unde curajul acesta?
Nu ştiu. De mică am fost crescută ca un spirit liber şi nu am fost închisă în spiritul comunităţii. Aşa am fost crescută. Societatea libaneză este mult mai deschisă decât cea din Emiratele Arabe Unite sau din Qatar. De aceea de pe vremea de când eram eu studentă lumea gândea astfel şi nu era o prejudecată în acest sens.
Personajele dumneavoastră ne ajung la suflet. Cu toate acestea nu putem spune ca sunt eroii tipici. Sunt oameni simpli. De unde atracţia pentru oamenii simpli?
Într-adevăr nu am eroi. Sunt oameni simpli, nu sunt intelectuali, nu au ideologie, sunt oameni marginali. Sunt personaje care suportă ce li se întâmplă, ce le aduce destinul şi nu se pot opune destinului.
Războiul pare a fi un personaj în sine în cărţile dumneavoastră. O să vă îndepărtaţi vreodată de acest subiect sau va rămâne în continuare un personaj principal?
Este o întrebare foarte interesantă. În ultimul meu roman am ieşit din zona războiului civil. Ca şi în cazul altor tematici importante din istoria omenirii, de exemplu Al Doilea Război Mondial, ştiţi că există cicluri ale istoriei, încă se scrie despre acest război pentru că încă nu cunoaştem şi nu înţelegem totul. Scriitorii încă abordează această tematică pentru a înţelege ce s-a întâmplat.
Vă planificaţi cărţile până la capăt? Sau le lăsaţi să prindă contur pe parcurs?
Nu-mi planific nimic. Las o idee să se cristalizeze în mintea mea ca o idee fixă şi în momentul în care mă trage de mână şi mă obligă să scriu, eu ascult acea voce misterioasă care îmi spune povestea. De multe ori şi eu sunt surprinsă când văd în ce direcţie se orientează naraţiunea mea. De fapt fiecare roman are propria lui poveste.
Spuneați în alte interviuri că nu aţi făcut pace cu Beirut. Aţi făcut între timp? O să faceţi vreodată?
Niciodată!
De ce?
Deoarece acest oraş pe care îl iubesc mult m-a rănit profund. Nimic nu mă va ajuta ca această rană să treacă. Am declarat pentru un ziar francez că e ca în cazul în care ai un copil cu dizabilităţi. Este copilul pe care îl iubeşti cel mai mult şi în acelaşi timp este cel a cărui moarte o doreşti în secret. Este un raport de sentimente contradictorii.
Mie îmi plac foarte mult şi titlurile cărţilor dumneavoastră. Cum le alegeţi?
Nu mă pricep deloc la titluri. Mă bucur că îmi zici că îţi plac titlurile mele.
Cum le alegeţi? Care e procesul?
Este o suferinţă. De multe ori se întâmplă chiar înainte de lansarea cărţii să aleg un titlu. Uneori îmi vine pe moment, alteori este un proces care durează şi durează. Din fericire editoarele mele din diverse ţări îmi spun că mă descurc foarte bine. Dar mie personal nu-mi plac titlurile.
Cărţile dumneavoastră nu sunt autobiografii. Cu toate acestea cât din dumneavoastră este în ele?
Cred că adevărata Hoda Barakat este în romane, în personajele fictive. Tocmai pentru că viaţa mea obişnuită nu are nimic extraordinar şi ca un medic sau om de ştiinţă nebun fac experimente pe personajele mele şi le trimit în zone foarte periculoase sau foarte palpitante.
Lucraţi la vreun roman nou în perioada următoare?
Da.
Îmi spuneţi despre ce e vorba dacă puteţi?
Nici mie nu mi s-a dezvăluit despre ce este vorba.
Scrieţi din perspectiva bărbaţilor fiind femeie. Cât de greu este? Şi de ce această alegere?
Nu este o alegere. Tocmai pentru că sunt femeie, nu sunt obligată să scriu despre femei. Dacă eşti bărbat alb, nu eşti obligat să scrii despre bărbaţii albi. Dacă eşti bărbat de culoare nu eşti obligat să scrii despre bărbaţii de culoare. De fapt în momentul în care scriu, eu nu mai sunt femeie, nu sunt copac, nu sunt bărbat, sunt un obiect al scrierii mele. Pentru că îmi plac bărbaţii şi pentru că reprezintă obiectul dorinţei mele este normal să scriu aşa. Este de fapt un joc de oglinzi.
