Ioana Lee, despre Ikigai și secretele ei japoneze

După ce a trăit o perioadă în Japonia, Ioana Lee revine cu o nouă carte pentru fanii ei. De data aceasta, Ioana ne dezvăluie cele "19 secrete japoneze pentru o viaţă mai bună". Este o carte din care învăţăm să trăim mai bine şi să ne facem viaţa mai frumoasă, însă scriitoarea vine cu o abordare diferită faţă de cărţile clasice de dezvoltare personală. E un volum care nu ne oferă clasicele sfaturi "Fii pozitiv, viaţa e frumoasă", ci este o carte plină de compasiune, ce transmite mesajul că nu eşti singur.

Ioana, ai fost recent în România să lansezi cartea „19 secrete japoneze pentru o viaţă mai bună”. Spune-mi puţin despre ea.

Ioana Lee: Veţi descoperi o lume magică. Acum sunt la modă cărţile inspirational-motivaţionale, în engleză se numesc cărţi de self help. Unii cititori sunt încântaţi de astfel de scrieri, alţii sunt pur şi simplu sătui. Am citit multe cărţi de acest fel şi ajungi la concluzia că, indiferent ce ţi se întâmplă în viaţă, trebuie să fii pozitiv. Asta este o aberaţie din punctul meu de vedere. Totuşi să fii pe patul de spital, să ai cancer, să fii operat sau să nu ai bani, ţi-ai pierdut serviciul... Hai, fii pozitiv! E o alegere, chiar nu poţi să fii fericit? Poate suferi de depresie, poate n-ai mâncat de luni de zile. Atunci mi-am dat seama că lucrul acesta nu merge. Ideea asta exagerată a pornit în America de prin anii ’60, iar în anii ‘80 piaţa era deja suprasaturată de fii fericit, eşti cel mai bun, eşti cel mai inteligent, cel mai frumos. Acum, scuză-mă, nu ştiu cum eşti tu ca personalitate, dar eu dacă ar fi să mă trezesc în fiecare dimineaţă şi să-mi spun că sunt cea mai bună, cea mai simpatică, mi-ar fi ruşine să spun astfel de lucruri. Înseamnă că ceva e în neregulă în sufletul meu. În interiorul meu. Cam de aici de undeva a început ideea conturării acestei cărţi. De câte ori am venit în ţară, şi în SUA, discut cu cititorii şi toţi m-au întrebat de unde ai atâta putere, de unde atâta curaj, cum ai făcut asta? Mi-am dat seama că nu aveam un răspuns clar pentru că nici nu mă vedeam aşa. Mă simţeam o fiinţă foarte slabă, plăpândă, sensibilă şi mi s-a părut o contradicţie cum sunt văzută din afară şi ceea ce cred eu despre mine. Am ştiut mereu că am o anumită putere pe care nu o pot explica simplu. E o putere pe care o numesc divină, poate. Aceste concepte japoneze le numesc secrete pentru că poate părea mai fermecător, mai enigmatic. Nu sunt chiar secrete. Primul concept se numeşte Ikigai care înseamnă să îţi trăieşti viaţa aşa cum merită trăită. O viaţă care să mă împlinească într-un fel, pe tine într-un fel, pe alţii altfel. Toţi ne definim prin căi diferite deşi la urma urmei suntem oameni. Nevoile primordiale sunt aceleaşi. De atunci am trecut la capitolul următor. M-am întrebat de ce de zeci de ani în cadrul Organizaţiei Mondiale de Sănătate pe primul loc este Japonia la longevitate şi la calitatea vieţii. Am locuit acolo. Am văzut tot felul, dar numai fericire nu-mi exprimau oamenii aceia în general.

E un paradox.

Exact. E un paradox din perspectiva noastră. Între americani şi japonezi e o diferenţă cumplită. Noi, românii, reuşim să înţelegem pentru că suntem undeva la mijloc şi atunci putem să înţelegem mai uşor celelalte două culturi. Astfel, treptat am dezvoltat aceste 19 secrete.

De ce 19? Cum de te-ai oprit aici?

De la numerologie, numărul 1 înseamnă începutul. Trebuie să începi cu primul pas, orice ai face. În japoneză, numărul 9  înseamnă finalitate. Dar nu finalitate în sensul de întristare, ci faptul că s-a împlinit ceva, acum s-a încheiat.

S-a încheiat un capitol.

Da. Am considerat că aş vrea să închei capitolul dedicat Japoniei cu aceasta carte. Mă refer la cărţi dedicate publicului. Nu neapărat prezentări sau consiliere.

Înţeleg că vii cu o altă abordare faţă de alte cărţi motivaţionale. Că tot spuneai de ideea asta cu fii pozitiv. Uneori nu-ţi vine. Chiar mă enervez când îmi zici fii pozitiv, când sunt într-o situaţie grea.

Văd chiar vedete şi în România, şi în SUA, care fac asta. Le-am spus prietenilor că dacă îmi mai spuneţi să fiu pozitivă, eu îmi scot sabia de Traian şi pe aici nu se trece. Prin pozitivitatea mea nu se trece. Oricât mi-ar fi de greu şi orice ar fi ridică-te, domnule, eşti american. Hai, mai lasă-mă în pace. Suntem oameni. Dacă eşti american nu mori şi tu într-o bună zi? Ajungi la o saturaţie. Vedete pe care le aud spunând că sunt mereu fericite. Fericirea este o alegerea. Normal că sunt foarte fericită. Stau de vorbă cu tine, discutăm despre o carte care mă pasionează, dar viaţa e viaţă. Adică înseamnă suferinţă, greutăţi şi alte ascunzişuri poate care nu par evidente şi nu vin cu un manual de instrucţiuni. Părinţii ne educă atât cât pot din perspectiva vârstei, experienţei. Pe urmă ne dăm seama când trecem noi prin viaţă sau viaţa pe lângă noi că sunt mult mai multe faţete decât una singură.

Îmi place că scoţi aceste lucruri la suprafaţă. Ne uităm la vedete care spun mereu sunt fericită, sunt mereu sănătoasă, totul este foarte bine. Noi ne dăm seama că nu suntem aşa şi credem că e ceva greşit cu noi că nu suntem ca acele persoane. Şi avem impresia că viaţa lor este ok şi nu a noastră.

E extrem de trist, mai ales din perspectiva vârstei mele, să văd atât de multe tinere distruse practic de iluzia vulgară de bunăstare, de opulenţă din toate punctele de vedere, de o lipsă a bunului-simţ pe care noi, românii, l-am avut, face parte din tradiţia acestui popor. Îmi pare rău că nu mai e la modă bunul-simţ, pentru că e un lucru foarte important. Acum totul este o imagine şi această imagine nu este reală. Sunt tineri de 22 de ani care îmi scriu Vai, te iubesc. Ce frumoasă eşti, Ioana Lee. Tot felul de lucruri care îmi plac dar mă şi jenează în acelaşi timp. După care zic: vouă vă place de Ioana Lee, care Ioana Lee? Voi credeţi că atunci când îmi dau machiajul jos şi mă bag în pijama şi încep să scriu noaptea, îmi pun ochelarii şi scriu, crezi că e aceeaşi Ioana Lee cu fiţoasa asta de Instagram? Nu, întreabă-l pe soţul meu cum e să fii cu Ioana Lee.

Ne facem o imagine.

Nu pot să fiu ipocrită să spun că nu mă interesează aceste lucruri. Normal că mă interesează, îmi place moda, vreau să arăt cât de bine pot pentru vârsta mea, dar la sfârşitul zilei, vă dau cuvântul de onoare, nu în asta stă răspunsul. Sunt doar obiecte. Vine un val, o furtună, o tornadă, îţi ia casa, îţi ia tot. Ce faci? Când te trezeşti, ceea ce mie mi s-a întâmplat, fără bani, fără familie, fără nimeni şi eşti prea mândru să spui, că ai avea cui să ceri. Nu apuci să te plângi când alegerea a fost a ta. Ai făcut alegerea, atunci eşti responsabilă de consecinţe. Am spus-o de multe ori. Eu iau numai riscuri calculate. Din păcate, eu stau foarte prost cu matematica.

Cum stai cu autocritica? Tu mai zici şi de alte vedete, vorbeam acum de Instagram. În acelaşi timp eşti o femeie foarte frumoasă, foarte îngrijită, scrii bine. Cred că ai un grup de critici care poate spun că eşti ipocrită.

Da, de exemplu pe pagina mea de Instagram scriu că sunt autor, nu mai ştiu eu ce şi ipocrit ocazional.

Recunoşti.

Evident. Toţi avem momente de ipocrizie. Începând cu geografia, nu ştiu dacă a existat conceptul de snobism geografic. Eu sufăr de snobism geografic. M-am dus la doctor şi a zis că n-a auzit. Am zis că înseamnă că nu e deştept. Eu nu trăiesc decât în Capitale, deşi vin din Vălenii de Munte, jud. Prahova. Nu m-am născut pe Chrysler Building şi nu m-am dus în Elveţia la studii. Dar am ştiut despre mine că îmi plac oamenii şi atunci normal că mi-a plăcut să locuiesc în Bucureşti, în Tokyo, New York, Washington, Londra, Paris, aceste oraşe îmi plac. Este o formă de ipocrizie dar nu atât pe cât se vede din afară. Aici mă voi referi la unul din conceptele mele preferate. Este un concept care înseamnă a păcăli, a întrece pe cineva în ceva neaşteptat. Ideea este foarte simplă, e uluitor ce rezultate are. Totul e o farsă până la urmă. Farsa mea preferată, la care nu voi renunţa vreodată, este şi o plăcere sadică pe care o am, constă în a-i face pe oameni să creadă că sunt altcineva decât cine sunt; spre deosebire de a crede ceva mai mult despre mine, eu vreau să creadă cât mai puţin. Asta am învăţat în Japonia de nenumărate ori. Aşa îmi spunea tatăl meu japonez şi soţul meu american, aşa se joacă jocurile mari.

Că vorbim de frumuseţe şi estetică: din păcate s-a ajuns la o extremă, ca să zic aşa, a feministelor care spun că e ok să nu te epilezi, e ok să arăţi că ai celulită, e ok nu mai ştiu ce. Cum vezi tu lucrurile astea? Mi se pare că s-a dus prea în extremă.

E important să definim cuvintele. Care e definiţia cuvântului feministă? Ce înseamnă să fii feministă? Am auzit multe femei care spun că ele nu sunt feministe. Am învăţat şi eu de la cei care au studii politice că feminismul este o mişcare socială, iar a fii feminist înseamnă a crede în dreptul femeii de a vota, de a avea drepturi. Acum s-a ajuns la situaţia în care se spune Ia uite şi feminista asta nu vrea să îi pună bărbatul în pahar. Nu are nicio legătură. Sunt feministă şi tu eşti, sunt convinsă. Credem în drepturile femeilor care au fost obţinute cu greu de-a lungul anilor. Dacă te referi la obsesia care este o extremă mai ales în SUA, pot spune că a început să-mi fie milă de bărbaţi. Sunt batjocoriţi practic. Acum e mişcarea #metoo şi nu mai ai voie să zici nimic. În România, când vin cu soţul meu la filmări, îmi zice că aproape toţi bărbaţii de aici ar fi în puşcărie. Lasă-i că mă bucur că aici mă ajută la un bagaj, la ceva. Acolo nu se pot apropia, nu îţi fac complimente. Le înţeleg şi pe femeile care spun că aşa nu se mai poate, pentru că au o viaţă mult mai grea decât a bărbaţilor. Nu e vina bărbaţilor şi nu trebuie să nu-i respectăm. A nu respecta bărbaţii, a-i pune la pământ, asta mi se pare o josnicie. Dacă vrei să fii o femeie puternică, asta nu înseamnă că te porţi urât cu bărbatul tău sau cu alţii. Noi femeile trebuie să arătăm bine 24 de ore din 24. În America, şi bărbaţii sunt mult mai atenţi la aspectul pe care îl au. Nu există păr nespălat, dantură neîngrijită, burtica. Paul, soţul meu, e convins că bărbaţii români se nasc cu burtică. Nu vezi, la toate vârstele au burtică.

Să arăţi bine e o artă până la urmă?

Da, e o artă. Trebuie atenţie cu cine te joci şi ce scop ai în final. Am văzut unele femei, din păcate pentru mine pentru că am rămas traumatizată, cu extensii pe picioare şi sub braţ, nu intru în detalii, şi au un miros nu tocmai de firmă ci mai de du-te mai încolo. Aici nu mai e că dacă un bărbat te iubeşte, atunci te iubeşte oricum. Eu iubesc oamenii. Chiar şi cei pe care nu îi suport tot timpul, tot îi iubesc. Dar nu te-aş putea iubi cu mirosuri, cu dantura neîngrijită, cu extensii pe corp. E ceva ce îţi repugnă. Nu înseamnă că eşti un om rău sau că eşti cu fiţe. Ţine de respectul de sine. Când vine soţul meu acasă de la serviciu seara, de multe ori se întâmplă să mă găsească la scris dar cu părul aranjat, ruj foarte roşu pe buze, pantof cu toc şi o cămaşă sau un tricou. Acum s-a obişnuit. Scriu şi ai reflecţia în ecran. Când faţa e palidă şi ochii traşi, parcă nu-mi vine să scriu nimic de bine. Mă dau cu ruj. O fac pentru mine. Nu are cine să mă vadă, dar mă văd eu şi ştiu că sunt eu acolo cu mine. Mi se pare normal să fiu parfumată, îngrijită. Mă simt bine eu în jurul meu.