Mihai Gane, scriitor spaniol de origine română: „Poezia mi-a salvat viaţa”

Mihai Gane, un tânăr de origine română, este noua senzaţie literară în Spania. Acolo, este cunoscut ca Miguel Gane şi a publicat două volume de poezii primite cu mare entuziasm de public. În 2017, a fost nominalizat la Premiul Naţional de Poezie din Spania, iar până acum a vândut peste 60.000 de exemplare, traduse în 17 limbi, atât în Europa, cât şi în numeroase ţări din America Latină. Momentan, Mihai Gane nu este prea cunoscut şi de publicul din România, dar speră ca poemele sale să ajungă şi în ţara sa natală. Mihai s-a născut în judeţul Argeş şi a emigrat la Madrid împreună cu familia când avea doar 10 ani.

Cum ai reuşit să-i cucereşti pe spanioli?

Surprinzător, prin versuri. Am publicat primul meu volum de poezii în anul 2016, se intitulează „Con tal de verte volar” şi am vândut 18 ediţii până acum. Atunci s-a întâmplat prima explozie, să zic aşa. În anul 2018 am publicat al doilea volum, „Ahora que ya bailas”. A ajuns la 6 ediţii, dar tirajul a fost mai mare. Ambele cărţi au fost publicate de cea mai mare editură din lume, casa Penguin Random House. Pot spune că şi cu cea de-a doua carte s-a întâmplat încă o explozie de public, chiar mai mare decât cea din 2016. Totodată, pe reţelele de socializare sunt foarte activ şi am aproximativ jumătate de milion de cititori, majoritatea din Spania. Cred că s-au ataşat foarte mult de poezia mea, pentru că scriu cu un limbaj de stradă, vorbesc pe înţelesul omului de rând şi simt cum simte orice persoană.

De ce nu s-a întâmplat la fel şi în România?

În primul rând, pentru că încă nu am avut oportunitatea să public acasă. În al doilea rând, pentru că încă sunt un necunoscut pentru cititorii din România, foarte puţini din câte am înţeles. Nu ştiu dacă toate poeziile mele ar prinde bine acasă, pentru că există şi un sentiment local implicit în unele versuri - Madrid este un oraş foarte viu într-unele dintre ele -, dar sunt sigur că vor duce la diverse reacţii, pentru că am rupt anumite canoane literare, lucru care îi deranjează foarte mult pe clasici.

Ai primit vreo ofertă din România până acum?

Nu, din păcate, nu. Sper că acum, cu târgurile de cărţi internaţionale, să se întâmple ceva. Chiar şi interviurile ajută uneori. Însă un lucru este cert: mi-ar plăcea foarte mult.

Mai ţii minte prima poezie? Despre ce a fost?

Da, încă mi-o amintesc. Era despre un copac. Când locuiam acasă, în Lereşti, aveam un măr în curte. Primul meu poem a fost mai melancolic, pentru că mă mutasem în Madrid şi îmi era dor de pomul de acasă. Atunci am scris un poem în care mă plângeam că pomii din Spania nu sunt la fel ca aceia de la noi.

Multe din lucrările mele sunt în spaniolă, dar am tradus câteva poezii şi în limba română. Simt, gândesc şi trăiesc în spaniolă. Chiar dacă româna sună foarte bine când e citită, nu mă văd în stare să duc la un bun sfârşit o poezie. Adică nu cu seriozitatea pe care o merită. Cert este că am încercat. Totuşi, momentan am început să citesc cărţi de acasă şi acesta cred că e şi primul pas.

Iubirea este principala sursă de inspiraţie pentru tine?

Nu. De ceva timp scriu despre cauze sociale. Sunt o persoană foarte empatică şi mereu privesc lucrurile de undeva, de sus. Să zicem că sunt un fel de observator. Scriu despre ceea ce mă mişcă. Atunci când văd câte un miting al femeilor, scriu despre feminism pentru că asta mă emoţionează. Când apare câte un caz în presă, despre imigranţi naufragiaţi, scriu despre ei, şi aşa cu multe altele.

Ce fel de mesaje primeşti de la fani? Citeam că multe femei îţi spun că poeziile tale sunt terapie. Asta ţi-ai dorit? Să vindeci prin poezie?

Primesc sute, mii de mesaje, pot spune. Însă nu vreau să îi numesc fani. Cred că e mai corect să le spun cititori. Sunt multe persoane care se indentifică în ceea ce scriu, în mod special publicul feminin. A doua mea carte este mai socială (feminism, egalitate între bărbat şi femei etc.) Multe dintre cititoarele mele au suferit de pe urma abuzurilor şi violenţei, aşa că unele poezii se aşază pe rană ca să vindece. Am foarte multe mesaje, dar cred că nu ar fi bine să dezvălui conţinutul pentru că totuşi sunt foarte private şi unele dintre ele chiar cutremurătoare. 

Cum e ritualul tău de scriitor? Te aşezi undeva şi compui sau poeziile pur şi simplu vin la tine, oriunde te-ai afla?

Nu am un ritual. Câteodată îmi vine o idee şi o pun pe hârtie sau pe telefon. După aceea încep să dezvolt un poem şi poate trece o zi, poate o oră sau o săptămână până îl termin. Se mai întâmplă să îmi vină în minte şi primul vers, câteodată. Adevărul e că în momentul în care simt ceva puternic, e mult mai uşor să scriu. Cu nuvela a fost diferit, pentru că necesită constanţă şi mai multă muncă tehnică. Scriam 4, 5, 6 ore pe zi.

Nu scrii doar poezie, ai lansat recent şi un roman. Cum e trecerea de la versuri la poveste?

Da, am lansat un roman despre imigraţie. Se intitulează „Cuando seas mayor”. Este o poveste despre o familie din România care îşi caută un viitor aici, în Spania. O povestesc cu vocea unui copil de 9 ani şi în mare parte este autobiografică. M-am îndepărtat de limbajul poetic şi am căutat o voce realistă, simplă dar puternică. În fine, o voce de copil. Nu m-a costat mult pentru că a fost ca şi cum mi-aş da pielea jos şi m-aş întoarce în timp, în anii 2002, 2003, 2004, şi aşa, gol, aş pune totul pe hârtie. M-au ajutat foarte mult inocenţa pe care o simţeam şi amintirile care încă sunt foarte vii, în mod special cele mai dureroase.

Ţi se face dor des de România? Ce îţi lipseşte cel mai mult?

Da, mă gândesc mult la cei de acasă. Mai ales acum, cu publicarea noii cărţi, îi simt prezenţi aproape în orice interviu. Încerc să vin cât pot de des, dar pare că timpul nu e niciodată suficient. Am nevoie de satul meu, de lucrurile simple din care se face un munte, de viaţa de la ţară, de un grătar la Alex sau la Bogdan în curte, de o bere la Edi sau la Badu, de o plimbare cu bicicleta, de mama Dianei spunându-ne să facem linişte că se duce la muncă a doua zi, de bunica, de bunicu’ şi povestirile lui din armată sau de la pază, de unchii mei. Da, sunt multe lucruri.

Cum e viaţa la Madrid?

E oraşul în care se poate întâmpla orice lucru de pe pământ. Orice persoană poate să îşi ia o nouă identitate când ajunge aici, pentru că e un loc unde încăpem toţi. Barurile, arta, cultura, în general sunt sufletul oraşului. Pe mine mă inspiră foarte mult şi după cum spuneam mai sus, am scris despre Madrid. În plus, este un oraş care iubeşte viaţa literară şi mereu există câte un eveniment. Putem găsi o grămadă de librării sau de recitale. Se ţin multe concerte. Madrilenii sunt oameni foarte deschişi şi nu judecă persoanele din jur. Este un loc în care te poţi îndrăgosti cu uşurinţă şi cred că merită să trăieşti acolo câţiva ani din viaţă. La fel ca Buenos Aires sau Paris.

Ce sfat ai pentru tinerii scriitori ca tine?

Să încerce să îşi caute o voce a lor. Să citească foarte mult. Jumătate din munca de scriitor e lectura. Şi jumătate din timpul de scriere se duce pentru a corecta. E nevoie şi de răbdare, căci de foarte puţine ori se întâmplă să publici o carte şi să explodeze pe piaţă. Mai e nevoie şi de curiozitate. Asta se traduce în a scrie orice idee, în a asculta şi învăţa ceva din ceea ce spun anumiţi autori. Astea-s sfaturile mele principale. Eu, care niciodată nu ştiu nimic despre nimic.

Nu ştiu cum e în Spania, dar noi în România am cam uitat de poezie. Ce înseamnă poezia pentru tine şi de ce ar trebui să citim mai des versuri?

Poezia mi-a salvat viaţa. A fost coarda de care m-am prins când afară era frig şi ploua. Deci pot spune că înseamnă anii pe care îi trăiesc acum. Dar sunt şi cititor şi e singurul gen literar care te face să simţi lucruri diferite: umanitate, conştiinţă, empatie, dragoste, durere. Poţi găsi un poem care îţi poate schimba viaţa, un poem care să îţi fie alături atunci când ai nevoie de ceva şi nu ştii de ce. Poezia e ca un prieten care nu te judecă, care te ascultă şi nu vorbeşte dacă nu îl laşi. Acasă avem nevoie de poezie, pentru că am început să ne pierdem. Din păcate nu ne interesează, pentru că sistemul este făcut ca să nu gândim. Şcoala ne face să urâm literatura din primii ani. Niciodată nu o să îmi explic de ce învăţăm atâtea versuri pe care nici măcar nu le înţelegem. Politicienii noştri sunt interesaţi de alte lucruri, mass-media din România nu vorbeşte despre cărţi. Mi-ar plăcea să întrebăm românul de rând dacă ştie trei, patru scriitori actuali. Sunt sigur că mulţi nu cunosc nici măcar unul. De ce? Pentru că lumea nu e curioasă şi nimeni nu are voinţa şi curajul să promoveze literatura. Încă e nevoie să luptăm ca lumea să înţeleagă că a fi scriitor este o muncă, nu doar o pasiune. În fine, de asta avem nevoie de poezie: ca să fim liberi.

Ce pasiuni ai, pe lângă a scrie? Ce faci în timpul liber?

Momentan, toată viaţa mea este literatura. Dar îmi place să călătoresc, îmi place să ies cu prietenii, să vorbim, să râdem, să petrec timp cu fratele meu, să alerg, sunt un bun consumator de filme, de expoziţii fotografice. Îmi place să merg la stadion şi să îmi văd echipa, să beau un vin bun după o zi dificilă, să ascult un disc bun, nu ştiu, să trăiesc. Dar fiecare lucru îl canalizez către literatură. Aşa că pot spune că pasiunea mea e asta, să simt că încă sunt în viaţă.

Ce planuri? Ce mai pregăteşti?

Acum lucrez la un nou volum de poezii. Sper să apară în 2020. Oricum, am mai multe idei în cap. Vreau să duc poezia în teatre, să fac un spectacol cu muzică şi să organizez un turneu prin toată Peninsula. Vreau să îmi prezint şi o lucrare la un concurs literar. Toate cu un obiectiv comun: literatura.