Michaela Tonitza a lui Ştefan Iordache

Era de o exigenta feroce cu ea, cu cei din jur, dar nu cu Stefan. El a fost marea sa tulburare existentiala. L-a numit 'Demonic si sfios'.

Era in zilele fericite ale tineretii noastre o aparitie spectaculoasa. Era frumoasa. Avea niste ochi mari, negri, si ceva foarte aprins in intreaga ei fiinta. Cu acest tumult l-a iubit pe Stefan. Iar el o numea 'sansa vietii mele' si tot Stefan spunea despre ea ca 'era frumoasa, cu sufletul curat, desteapta, cu picioarele pe pamant, gospodina'.

A fost o mare iubire. Rara, neintalnita. Ea conducea caruta. Ea mana caii. Si el se lasa dus.

Michaela, in afara lui Stefan – desi dupa ce l-a cunoscut nu a prea fost nimic dincolo de el – era facuta pe o masura mare, cu o stacheta ridicata.

A facut o cariera prestigioasa, a scris carti model, a fost profesoara minunata, o directoare de teatru de papusi, 'caci m-am simtit bine in lumea papusilor', spunea. Si cu multa candoare marturisea: 'Inainte de a ma marita mi se spunea «nepoata lui Tonitza», dupa casatorie mi s-a spus «nevasta lui Stefan Iordache» – dar sunt si eu ceva pe lumea asta!'.

Rasfoiesc frumoasa carte a Ludmilei Patlanjoglu despre Stefan Iordache, chiar si acolo sta retrasa princiar. Pasiunea aceasta, iubirea asta fara mar­gini ma tulbura si acum cand ei nu mai sunt. Cum se poate iubi asa?

Exista aceasta expresie 'monstru sacru'. Monstrii nu sunt monstri, sunt ingeri. Cred ca Michaela a fost ingerul pazitor al lui Stefan. Cred ca e ca in povestea aceea, veche, cu Dumnezeu, in perigrinarile Lui pe pamant ca sa gaseasca jumatatile intregului, a gasit-o intai pe Michaela: apriga, fierbinte, gospodina, priceputa, cuminte, desteapta, cultivata, venita din partea nobila a acestui pamant, cinstita si energica, tumultuoasa si dornica de iubire; si a mers mai departe Dumnezeu si l-a gasit pe Stefan dormind in iarba, a mai stat ce-a mai stat si il vede pe Stefan 'in cantonament', cand isi muncea rolurile, atunci cand bea numai apa mi­nerala si lua vitamine, cand se chinuia sa fie perfect pentru personajul lui intr-o conditie buna fizica si psihica, atunci cand nu vedea si-auzea nimic din lumea inconjuratoare. Si Dumnezeu, foarte afectat si impresionat, a spus: baiatul asta, omul asta are nevoie de acea femeie. Asa cred ca s-a intamplat.

Si Michaela, cu forta, cu luciditate, cu ratiune, a plutit spre Stefan, si asa s-a intamplat ca noi am avut privilegiul sa traim si sa ne uimim de aceasta dragoste ca-n povesti.

Cand el a plecat, ea i-a telegrafiat pe o coroana de flori 'asteapta-ma' si s-a tinut de cuvant. A plecat foarte repede, grabit, mohorat, culpabilizand tot si toate, pentru ca, in afara lui nu exista nimic pentru ea.

De el mi-e dor dureros in viata noastra teatrala in fiecare zi, de vorbele si mai ales de demnitatea sa, de la care imprumutam si noi cate ceva, iar despre ea am amintirea unei fete frumoase, aprige, ca o Carmen plina de cumintenie luminand o zi fierbinte de vara, pe o strada, pe undeva, aproape de Teatrul Mic al lui Sararu, unde Michaela, secretar literar, a facut minuni.

Si iata ca la 13 martie se implinesc (deja) doi ani si fara Michaela.