Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Constantin Mille este scriitorul şi ziaristul care are şi o stradă în Bucureşti – Sărindar cum i se mai spunea. A fost directorul ziarului Adevărul. C. Mille povesteşte că pe la 1905 i s-a întâmplat „ceva”, iar acel „ceva” se numea Miţa Biciclista!
Străzii i se spunea Sărindar înainte de al doilea război mondial, după Mănăstirea Sărindar, pe locul căreia s-a înălţat Cercul Militar Naţional. Strada era importantă pentru că aici au fost odată redacţiile celor mai mari ziare din România interbelică: Universul, Adevărul, Dimineaţa etc. Pe străduţă era un du-te-vino căci forfoteau ziarişti, tipografi, dar şi deputaţi şi oameni politici vânaţi de jurnalişti şi şantajişti. Copiii vânzători de ziare strigau: „Ediţie specială” cu ziarele calde.
C. Mille povesteşte că pe la 1905 i s-a întâmplat „ceva”: „Într-o duminică dimineaţa a fost vizitat de un bătrân domn din societatea bucureşteană: «– Cum se poate, domnule? Cum se poate ca voi ziariştii să nu protestaţi contra celor ce s-au petrecut aseară la sărbătoarea de la Parcul Expoziţiei?». «– Ce s-a petrecut?», l-am întrebat eu foarte mirat. «Ştiu că de pe clădirea Teatrului Cazino a căzut un om.» «– Da de unde! Aseară la Teatrul Cazino la serbarea dată de societatea pentru protecţia şi cultura femeii române ce crezi că s-a întâmplat?» «– Ce?» «– Au dansat Cake-walk (n.r. – dans modern de început de secol).» «– Cine?» «– Miţa Biciclista!!! Şi încă ce costum! Fără pantaloni, domnule. Şi noi care ne dusesem acolo cu copiii noştri.» «– Şi publicul n-a aruncat cu ouă clocite?» «– Au aplaudat-o ca nebunii, au acoperit-o de flori. Mai mare ruşinea. Voi ziariştii trebuie să protestaţi... să le trageţi un zavrac nr. 1.» «– Ei , boierule, eu nu cred că voi face asta, ar fi o mare imprudenţă.» «– Cum, pentru ce, mă rog?» «– Pentru că, după cum şi dumneata ai mărturisit, publicului i-a plăcut acest spectacol select, organizatorii merită laude că în sfârşit au găsit ceva care să-i placă publicului şi dacă nimeni n-a avut curajul să protesteze... atunci e bine.» «– E bine?» «– Păi petrece lumea cum poate, unii la cârciumi, alţii la cursele de cai. Pentru o mulţime de domni jocul de cărţi este o distracţie, de multe ori rentabilă, şi în sfârşit alţii se delectează aplaudând-o pe Miţa Biciclista jucând cake-walk fără de pantaloni. Şi dacă ne-am indigna n-ar fi bine.» «– N-ar fi bine?» «– Nu, pentru că ni s-ar spune că voiam să punem beţe în roate noului, progresului şi avântului de caritate al societăţii noastre.»
Domnul, amicul meu, boier cuminte, a plecat nesatisfacut. În el glăsuia moralistul, tata de familie, înfricoşat de educaţia fiicelor sale, de genul de spectacol foarte puţin educativ. Dar după plecarea lui m-am afundat în sinea mea şi mi s-a desfăşurat înainte tabloul societăţii noastre bucureştene în anul de fericire şi de jubileu 1906.”
(Continuarea în numărul următor)
