Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Piata nu are lider. In Piata toti suntem lideri. Toti avem propria noastra metoda de organizare si de reforma. Numai ca nu am gasit-o pe cea comuna. Inca. Si toti avem propriile povesti.
Mihai, cel care deschide Piata, este om al strazii. Il recunosc in tipologia strazii bucurestene. Sta undeva, nu stiu unde, intr-un loc unde un alt om al strazii 'are grija de el'. Pana acum trei ani nu avea nici buletin. I l-a facut la repezeala un turc 'cu relatii', care avea nevoie de un lob de ficat. I-a promis turcul marea cu sarea ei pentru o bucata. L-a dus in Turcia, l-a 'cazat', a facut operatia de transplant. Dupa operatie l-a parasit in spital. In Turcia. De atunci nu mai stie nimeni de el. La o luna de la operatie, medicii l-au dat pe Mihai afara din spital si a trebuit sa se intoarca in Romania. Proaspat operat si singur. A ajuns tot pe strada. Mihai nu vrea bani de la turc. Numai 'un pic de recunostinta'. Nu e aurolac. Nu cerseste. Nu se plange. Are o pancarta pe care scrie curat gramatical: 'Mi-e scarba!'. Restul nu l-am retinut.
Alaltaieri, un alt om al strazii, cu hainele atarnand direct pe scheletul osos, a venit in grupul nostru cu o punga de plastic subtire in mana. 'Mihai, am adus si eu un kil de faina, orez si o apa pentru ajutoare. Unde-l pun?'. 'Pe partea cealalta, la Teatrul National Bucuresti, in cutii', i-a raspuns Mihai. Si omul a plecat sontac direct prin mijlocul bulevardului ca sa duca 'ajutoare' sinistratilor de zapada de la tara... Mi s-a pus un nod in gat.
De o luna, in fiecare seara, Cezar flutura steagul Romaniei cocotat pe cosmelia de ziare captata de Piata, fie in firida de sub balconul Universitatii, fie pe umerii lui Zoe din caruta lui Caragiale de la TNB. La minus 23 de grade Celsius avea realmente turturi in barba. E imbracat subtire de te si miri ca n-a inghetat cu totul in alegoria statuii. Nu cere nimic. Nu posteaza sloganuri, nu declama. L-am intrebat intr-o seara daca are nevoie de ceva. Mi-a raspuns din susul carutei ca da. De iubire. I-am transplantat simbolic o bucata din inima. Sper sa-i ajunga pentru o seara.
Scandam zgaiti la steagul pe care-l flutura Cezar asa cum in ’90 ne zgaiam la balconul Universitatii in care canta Paturca. Acum nu mai canta. Ne priveste din imobilitatea crucii de langa borna '0' a Pietei. Alt amarat, imi vine sa zic. Dar nu zic. Ca sa nu-i jignesc memoria.
Cristina si sotul sau sunt vizibili de departe. Au o pancarta cu care 'construiesc mentalitati' si 'evolueaza' in fiecare seara. Romanii sunt frumosi, spun ei, in timp ce-ti baga in mana o 'carioca' si te obliga cu zambet fermecator de inocent (Cristina) sa scrii ceva de bine despre romani pe flipchart-ul lor. E greu sa dai cu pozitivismul in fiecare seara. Ironia nu cere aprecieri. Dimpotriva.
