Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
România e una dintre cele mai frumoase țări din Uniunea Europeană și în același timp suntem la coada clasamentului în ce privește banii pe care îi facem de pe urma acestui avantaj. Începând de astăzi, Jurnalul va publica o serie de articole despre cum am reușit să ne distrugem una dintre industriile cele mai importante pe care le aveam: turismul.
Avem unul dintre cele mai călătoare popoare când vine vorba de vacanțe. Și asta pentru că frumusețile țării nu sunt suficiente: mai e nevoie și de hoteluri decente, prețuri accesibile, servicii ireproșabile. Așa că, an de an, ne alungăm turiștii autohtoni peste granițe. Se estimează că un român din patru își petrece vacanțele în străinătate, suma totală cheltuită acolo fiind de circa două miliarde de euro. Acest exod a fost posibil în urma mai multor decizii politice catastrofale, dar și a lăcomiei unor afaceriști care au acaparat turismul de la malul mării. Dar cum cea mai bună unitate de măsură a prezentului e trecutul, astăzi facem portretul anilor de glorie ai turismului pe litoral.
„Corăbiile lungi ale arhitecților români”
În anii 60, comuniștii au sesizat potențialul imens pe care îl avea turismul, așa că s-au pornit să construiască an de an, de-a lungul coastei Mării Negre, mii de noi spații de cazare. Ținta era ca țara noastră să devină atracția numărul unu pe continent. În acea perioadă, se vorbea că am atins un milion de turiști veniți de peste hotare. Reportajele propagandistice nu mai conteneau să vorbească despre coloanele de autocare cu străini, iar reporterii „transmiteau” de la fața locului în felul următor: „La Eforie, am poposit odată cu un grup masiv de turiști din Polonia. Am profitat de ocazie pentru a vă prezenta Hotelul Europa, cea mai recentă cucerire a arhitecturii litoralului. La Mamaia, cei mai grăbiți au fost nordicii. Noii vikingi fac plajă metodologic și admiră aceste corăbii lungi ale arhitecților români”. An de an erau inaugurate noi și noi „corăbii lungi ale arhitecților” (hoteluri). Ținta era ca până în 1975 să aducem la noi patru milioane de turiști străini, de patru ori mai mult decât avea Grecia în acea perioadă. Și am fi avut toate șansele să ajungem acolo dacă nu ar fi început programul de austeritate impus de Ceaușescu, care a afectat și turismul. Dar și așa, cu discoteci închise la 10 seara pentru a se face economie de energie, tot ajunseserăm înainte de evenimentele din 1989 la un milion de turiști anual, de zece ori mai mult decât avem în ziua de astăzi.
Succesul era garantat de serviciile adaptate pentru străini, de curățenia de pe plajă și de prețurile scăzute. Străinii veniți în hotelurile noastre de pe litoral duceau vestea la ei în țară, la întoarcere. Iar România se bucura de publicitate gratuită și eficientă pe toate continentele. Turiștii de afară veneau prin intermediul marilor tour-operatori din Occident și erau întâmpinați la aeroport de ghizi români. „Am imaginea sutelor de turiști care soseau pe Aeroportul Kogălniceanu de unde-i preluam după ore de formalități vamale efectuate într-o atmosferă sumbră și amenințătoare. Odată urcați în autocare, se destindeau și pentru ei începea o vacanță cum nu visau”, își amintește unul dintre ghizii din acea vreme, un student român, etnic sas, care lucra pentru un tour-operator german. Însă fostul ghid nu vrea să idealizeze prea mult. Totuși, cei de la putere încercau să construiască un paradis într-o țară cenușie. „Discriminarea între turiștii străini și sindicaliști sau ONT-iști (cei veniti prin Oficiul Național de Turism) era copleșitoare. Pentru primii existau magazine Comturist, celebrele shopuri în care se găseau de toate, dar de vitrina lor românii nu aveau voie să-și lipească nasul. În restaurant erau raioane rezervate pentru străini, aparte de cele ale românilor, și nu pot să vă spun cât de frustrantă era diferența de servit între cele două”.
Sindicaliștii mâncau de 18 lei, străinii de 120
Am reușit să vorbim cu cineva care cunoaște bine lumea serviciilor din restaurante din acea perioadă: Petru Costaș, care a lucrat pe litoral din 1970, fiind în cea mai mare parte a carierei șef de unitate în stațiunea Venus. Recunoaște și el că exista o discriminare între români și străini, dar nu la servire, ci doar la meniuri. Și asta doar din rațiuni pecuniare. Sindicatele plăteau foarte puțin pentru masă pentru membrii săi. În schimb, străinul avea mâna largă. „Românii aveau 45 de lei barem (pentru masa zilnică - n.r.) la ONT și la sindicate - 18 lei. Străinii aveau 120 de lei, atâta plăteau. Și aveam probleme cu românii. Păi, cum, ei în țara lor mănâncă mai prost decât străinul?”, își amintește Costaș. În schimb, servirea era aceeași pentru toți. „Regula de bază era: «Turistul este rege!». Că datorită turistului noi suntem plătiți. Ți se făcea careu dimineața, la prânz, seara. Se informau ospătarii. Trebuiau să fie aranjați, la costum, să aibă brichetă la ei, să aibă medicamente pentru turiști”. Petru Costaș, ca și mulți alți lucrători din restaurante și hotelurile de pe litoral, a fost trimis să fure meserie lucrând în resorturile de lux din Vest. Ai noștri trebuiau să știe precis ce primește străinul la el acasă, astfel încât, atunci când vine în România, să regăsească aceeași calitate a serviciilor. „Am fost la schimb de experiență în toată Germania. Am lucrat la hoteluri de cinci stele care aveau 2.000 de locuri de cazare și pentru acestea o mie de oameni angajați. Era o femeie angajată doar pentru schimbatul mănușilor la chelneri, că nu aveai voie să intri în restaurant fără mănuși albe, curate. Acolo am învățat cum să ne comportăm cu clienții, ce învățam acolo aplicam în România în modul de primire a clienților, în servicii”.
Astăzi, pentru Petru Costaș peisajul de pe litoralul românesc este cu atât mai dureros, cu cât a apucat să lucreze aici în anii de glorie. Acum se plimbă prin stațiunea Venus și oftează: „Mă cuprinde o stare jalnică. Nu se mai ocupă nimeni de turism, nu mai găsești un coș de gunoi în toată stațiunea, uitați-vă la bălăriile care sunt pe aici. Cineva trebuie să răspundă”.
În episoadele următoare, vă vom arăta cine ar trebui să răspundă pentru dezastrul de pe litoralul românesc, cum s-a ajuns la această situaţie și cum au reușit bulgarii să prospere de pe urma eșecului nostru.
Succesul de atunci al litoralului românesc se poate vedea în cifre. Rata de ocupare a hotelurilor era aproape de sută la sută de la final de aprilie până la mijlocul lui octombrie. Și asta pentru că, pe lângă serviciile bune din restaurant, oamenii găseau și plaje exemplar întreținute. Nu existau munții de alge și de gunoaie de acum. „Dimineața la 6-7 se făcea curat, erau utilaje care curățau nisipul, era bine organizat. Dacă erau alge pe mare, se băga basculanta pe malul mării și le încărcau. Iar acolo unde era cazată Elena Ceauşescu, nu aveau voie să pornească motorul la basculantă, că o trezeau pe tovarășa. Și împingeau la basculanta aia muncitorii și securiștii, chiar şi garda de corp a lui Ceaușescu, cam 300 de metri, cât era plaja acolo”
„Sejurul era de două săptămâni, timp în care erau răsfățați. Turiștii străini erau din straturile medii și inferioare ale societății, dar cu prețurile produselor și serviciilor raportate la veniturile lor puteau să se simtă ca adevărați bogătași”.
Ghid pentru turiștii germani, în anii 70
