Veste, poveste (21). Nu mai zgâriaţi brânza!

Fane, şoferul, îşi mânca de sub unghii în delegaţii. Cât era de diurna de mică, el tot voia să economisească ceva, cât de cât. Ce să mănânci de 13 lei într-o zi şi să-ţi mai şi rămână? El reuşea!

Pentru ziariştii mai tineri, care nu ştiu ce înseamnă o delegaţie, aceasta este o deplasare în teritoriu, unde se întâmplă anumite fapte, pentru a scrie despre ele. O deplasare la faţa locului, cum se spune. Inevitabil, delegaţia presupune desprinderea de calculator, părăsirea redacţiei şi contactul nemijlocit cu oamenii despre care ziaristul scrie. Pentru ziarişti, diurna înseamnă o sumă de bani mai mică sau mai mare, de la redacţie la redacţie, de obicei mai mică, ce ar trebui să le  asigure hrana zilnică pe timpul deplasării. Teoretic. Pentru patroni, diurna nu e decât un alt mijloc de a-şi bate joc de ziarişti.

Diurna, cum spuneam, era de 13 lei. Mă rog, nu chiar 13 lei, ci 12 lei şi ceva, dar ne mai punem pentru câţiva bănuţi acolo? N-aveai ce mânca de banii ăştia la restaurant. Poate un cartof nu prea fiert, ca să nu intre mult combustibil în preţ, o coajă de pâine rămasă de la alţi clienţi şi un pahar de apă de la robinet, nici acela ras. Fără bacşiş. Ca să nu murim de foame pe coclauri, puneam bani de la noi sau ne luam mâncare de acasă, dacă delegaţia nu era prea lungă. Fane, nu. Lui îi ajungeau ăia 13 lei, ba mai punea şi deoparte. Abia aştepta să prindă o delegaţie ca să mai bage ceva la puşculiţă.

După câteva delegaţii cu el, i-am prins tactica. Noi, ceilalţi, mergeam la restaurant, scoteam bănuţul de pe card şi mâncam bine. Pe atunci nu era o problemă, salariile se plăteau lună de lună. Fane se lăsa pe spătar şi se apuca de citit meniul. Noi comandam, terminam şi ciorba, iar el tot mai citea.

- V-aţi hotărât? - insista chelnerul.
Fane nici nu ridica ochii din meniu, doar îi făcea semn din deget să mai aştepte, că încă mai caută.
Când noi aproape terminam de mâncat, Fane lăsa meniul pe masă răsuflând greu ca după cărat saci. Chelnerul venea în viteză.
- Cu ce vă servim?
- Păi ce aveţi? - întreba Fane clipind des şi sugând-şi buzele.
- Avem tot ce scrie în meniu.
- Lasă asta. Eu te întreb dacă ai smântână.
- Avem. La ce să fie smântâna?
- La ceşcuţă. O ceşcuţă de smântână şi o felie de pâine vreau.

Asta cerea el peste tot. Se pare că-i ajungea. Oricum conducea foarte încet, nu consuma multă energie la volan. Noi înfulecam de ne trosneau fălcile, el lua o mărgică de smântână în vârful lingurii, îşi umplea gura cu pâine şi lingea mărgica. Mesteca mult, înghiţea rar. Poate acesta era unul dintre secretele saţietăţii lui miraculoase, dacă nu cumva mânca pe ascuns.

Într-o zi, eu, fotograful Marin Raica şi Fane ajungem în Vaslui, după câteva zile de documentare prin Suceava, Botoşani şi Iaşi. Ne aştepta Adrian Porumboiu pentru un interviu despre afaceri, fotbal şi cultură. Afaceristul se hotărâse atunci – dar s-a răzgândit mai apoi - să nu mai bage bani în fotbal, ci în filmele fiului său, regizorul Corneliu Porumboiu, care a fost sau n-a fost genial, adjectiv. A ieşit un text bunicel, din câte îmi amintesc.

Eu şi fotograful am urcat în biroul lui Porumboiu de la hotelul Racova, Fane a rămas în maşină. Nu era unul dintre acei şoferi care se bagă în discuţii şi încearcă să facă ei documentarea, aşa că nu m-ar fi deranjat să vină şi el, dar a preferat să tragă un pui de somn pe banchetă. După interviu, am coborât în restaurantul hotelului să mâncăm, că eram rupţi de foame. L-am chemat şi pe şofer.

Până a făcut el ochi, până s-a urneşte din maşină, că nici la mers nu era mai ager decât la mâncat, până a găsit restaurantul, noi am comandat deja şi de aia, şi de aia, şi de aia, a găsit masa plină. S-a uitat speriat la belşugul ăla de borşuri, de fripturi, de peşte, de plăcinte, ceva ce nu mai văzuse niciodată într-o delegaţie, poate nici la nunta lui, a înghiţit  în sec, de ziceai că-şi înghite limba, şi a început obişnuitul lui tichi-taca cu chelnerul: dă-mi meniul, mai lasă-mă că încă nu m-am hotărât, hmmm, ufff, ce să iau, ce să mănânc? Smântână!
- Poate vreţi nişte somon afumat la antreu? Colegii aşa au servit.
- Nu, decât o ceşcuţă de smântână.
- Pot să vă aduc un platou moldovenesc.
- Decât smântână, bre, n-ai auzit? - se răsteşte Fane.
Eu şi Marin am ras o ciorbă de burtă. Fane a lins linguriţa privind fix în ceşcuţă, parcă ghicea în smântână.
- Ne-a mai rămas nişte smântână. Vrei?
A luat ceşcuţele noastre şi le-a şters tacticos cu o bucată de pâine.

Noi ne-am înfipt în nişte fripturi de vită uriaşe, practic te aşteptai să te împungă, fiindcă nu mai lipsea mult din vacă. Fane a mestecat îndelung o bucată de pâine.
Am trecut la crapul rumen, parcă uns cu aur, care ne aştepta cuminte pe un platou, într-un peisaj vesel de legume şi zarzavaturi tăiate şi aranjate la marea artă. El a mai citit meniul de câteva ori şi şi-a lins continuu pulberea de făină de pe buze.

Din zece în zece minute, chelnerul, într-un exces de zel, tot venea la masa noastră şi ne întreba dacă mai dorim ceva. Și noi mereu găseam că ne-ar plăcea ba una, ba alta din oferta nesfârşită pe care ne-o înşira cu răbdare, aproape slugarnic. Noi, adică eu şi Marin. Fane rămânea ferm pe meterezele lui de pâine amăgită cu puţină smântână.
- Dar ceva la pachet, pentru drum, nu doriţi? - întreabă ospătarul la sfârşit.
- N-ar strica, zic. Nu ajungem azi în Bucureşti, mai avem o oprire prin Vrancea. Cine ştie pe unde ajungem şi dacă om mai găsi ceva de mâncare pe-acolo, la ora aia…

Când l-a văzut pe chelner venind cu pachetul din care scoteau urechile nişte colţunaşi cu brânză şi dădeau din coadă nişte cârnaţi fripţi, Fane a înghiţit atât de tare în sec, încât am crezut că îi va cădea nodul gâtului pe jos, pe sub masă.
- Bre, dar voi de unde aveţi atâţia bani? - a întrebat el ceva mai târziu, apăsând nervos pe acceleraţie.
- N-avem bani, Fane. De unde bani? Diurna s-a terminat a doua zi. A făcut Porumboiu cinste. A zis să comandăm ce vrem. Ăla era restaurantul lui, şi hotelul, şi jumătate de judeţ. O invitaţie la masă nu se refuză.
- Şi mie de ce nu mi-aţi spus?
- Păi am zis că nu-ţi plac chestiile alea, friptane, peştărime, plăcintăraie? Dacă am văzut că mănânci peste tot numai pâine cu smântână…

_____________________________

Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1,  Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă așteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
8. Moş Vasile şi ruşii
9. Cântă, zeiță, mania ce prinse poporul...
10. O poveste de Paşte
11. Celebrul anonim
12. Moartea lui Costică Vulpoi
13, Reporterul şi prepoziţia
14. Ce votări erau odată!
15. Limbajul politic
16. Să spunem poveşti!
17. Biletul de adio
18. Vacanţa fără sfârşit
19. O viziune narativă
20. Adânca subiectivitate a reporterului, că şi el e om