Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-o societate în care politica este personalizată şi în care, în lipsa culturii politice, dimensiunea carismatică a politicului a ocupat spaţiul rezervat raţiunii, dezechilibrul raportului partid-lider a răsturnat raportul partid-misiune. PD-L este un lider fără partid; sala de aşteptare a electoratului fascinat de Traian Băsescu. Funcţionând ca forţă de şoc prezidenţială, apare ca un pseudopartid pus să ducă povara guvernării reale pe timp de criză. PSD este un partid fără lider. Neputând fi conducătorul unui partid naţional, Mircea Geoană (ales spre a-l înlătura pe Ion Iliescu, iar nu spre a conduce partidul) s-a transformat în mediator-şef al unei confederaţii de partide locale. În consecinţă, deşi exponent al unui electorat imens, PSD nu a mai putut promova o strategie naţională coagulantă, resemnându-se cu un rol tactic secund circumscris de cel mai mic numitor comun al intereselor locale. În fine, profitând de rivalitatea între liderul fără partid şi partidul fără lider, PNL, un cvasipartid cu (minimum) doi lideri, constituit dintr-o elită fără electorat semnificativ, a obţinut atât conducerea Guvernului, cât şi un statut dominant în opoziţie.
Dezechilibrul structural generalizat creează fiecăruia o stare de disconfort, inducând sentimentul nevoii de reformă în sensul refacerii echilibrului între aparenţă şi esenţă, între sarcină şi capacitate. Nervozitatea postelectorală nu îi caracterizează doar pe cei care au pierdut, ci şi pe cei care au câştigat, întrucât fiind nefiresc, statutul lor este instabil.
Schimbarea internă va modifica şi raporturile de putere între partide. Acesta este argumentul folosit de conservatorii partidelor în avantaj tactic spre a se opune reformelor sau spre a susţine schimbări care să nu schimbe nimic (sic!). Se profilează, astfel, unitatea de interese trans-partizană a grupurilor conservatoare, căci, în condiţiile actuale, schimbarea dintr-un partid va accelera schimbări şi în celelalte. Respectivele grupuri adună pe cei care se tem că în noua formulă vor pierde influenţa de altă dată sau care nu au apucat să îşi amortizeze investiţiile făcute în liderii vizaţi de schimbare.
Primul interesat în reformă este învinsul strategic, PSD. Dacă sub o conducere autentică, eliberată de povara imaginii de perdant cronic, PSD va redeveni un partid naţional cu o convingătoare identitate ideologică, apt a reface legătura de încredere cu electoratul şi a negocia eficient cu puterea, întâietatea PD-L la guvernare şi cea a PNL în opoziţie vor fi ameninţate. Spre a face faţă pericolului, PD-L va trebui să se emancipeze făurindu-şi o bază de putere autonomă, iar PNL va trebui să transforme individualismul dizolvant în solidaritate de interese şi lideri. Cei afectaţi de asemenea reforme preferă un PSD provincial şi în consecinţă dezbinat, vulnerabil şi isteric opoziţionist. Dezbinarea structurală a PSD ar anula urgenţa reformei celorlalţi, iar opoziţionismul PSD, psihoterapie compensatorie la incoerenţa strategică inconturnabilă subsecventă respectivei dezbinări, ar face pentru ceilalţi unitatea mai importantă decât reforma, motivând psihologic teza continuităţii.
Singurul care are o alternativă şi, de aceea, o dilemă reală este câştigătorul strategic, Traian Băsescu. El va avea de ales între a domina comod un PSD slab şi a-şi lăsa o moştenire politică durabilă garantată de un PD-L reformat. Opţiunea pentru reformarea PD-L îi va slăbi şi pe adepţii continuităţii din PSD, căci schimbarea curge acum prin vase comunicante.
